Războiul civil din Liban și intervenția Siriei în 1976

1. Cauzele izbucnirii războiului civil din Liban

Începutul anului 1976 găsea Libanul în plin război civil. Această lungă confruntare ce a îndoliat pământul libanez, începând din aprilie 1975, îşi găseşte geneza într-o mulţime de cauze de ordin intern. Marile inechităţi sociale existente, îndeosebi la Beirut, prezentau tabloul unui contrast evident, extrem de vizibil, între ultra-luxoasele cartiere moderne şi înfăţişarea dezolantă a ghetourilor mizeriei din periferii, între opulenţa sfidătoare a păturii avute şi sărăcia lucie în care se zbăteau zeci şi sute de mii de dezmoşteniţi ai soartei. Se perpetuaseră, de asemenea, vechi adversităţi între comunităţile religioase, accentuate de sistemul confesional aflat la baza organizării statului libanez după dobândirea independenţei sale din anul 1943. În arena politică se ciocneau forţe de o mare diversitate, într-o paletă de orientări politice, care mergeau de la extrema stângă la extrema dreaptă, însumând peste 40 de partide şi grupări. La aceasta se adăuga o împărţire generală a opţiunilor între “arabism” şi “occidentalism”, la rândul lor cu subdivizări în filo-palestinieni şi anti-palestinieni, în condiţiile în care pe teritoriul Libanului trăiau circa 400.000 de refugiaţi instalaţi începând din 1948, după exodul ce a urmat declanşării primului război arabo-israelian. Atitudinea forţelor politice şi comunitare faţă de palestinieni şi alianţa strategică a acestora cu stânga libaneză şi majoritatea musulmană a populaţiei ţării şi-au pus şi ele, fără îndoială, amprenta asupra evenimentelor din perioada războiului civil, chiar dacă acesta a avut ca protagoniste principale şi permanente forţe politice şi comunitare libaneze.

Trebuie spus însă că factorul esenţial al declanşării şi întreţinerii conflictului ce avea să sfâşie mica ţară mediteraneană, l-a constituit, neîndoielnic, continua şi insistenta imixtiune străină. Ea a avut diverse faţete, de la provocări şi acte de diversiune, de la finanţarea războiului civil şi aprovizionarea cu arme, până la intervenţii terestre, aeriene şi navale.

În toţi aceşti ani Libanul a cunoscut o puzderie de atentate, cu cele mai sofisticate mijloace, care au făcut sute şi mii de victime. Au fost ucişi oameni politici, chiar un preşedinte de republică ales şi un prim-ministru, trei ambasadori şi alţi diplomaţi, au sărit în aer clădiri cu multe etaje, au explodat bombe în cinematografe şi diverse localuri publice sau în plină stradă, s-a înregistrat o adevărată hecatombă de automobile dinamitate, fiecare provocând pierderi de vieţi omeneşti. Dar niciodată n-au fost arestaţi făptaşii, nu s-a reuşit nici măcar să fie identificaţi fizic. Concluzia care se desprinde este clară: atentatele derulate pe bandă nu erau operă de amatori ci isprăvi ale unor profesionişti ce aparţineau probabil de unele servicii specializate în acest scop.

Desigur, foarte multe fapte din umbră au rămas ascunse şi vor trece ani şi ani până vor fi scoase la iveală pentru a întări convingerea exprimată de o serie de autori că ”războiul civil” libanez a fost în ultimă instanţă un război al serviciilor secrete, care s-au folosit de diverşi pioni pentru a-şi face jocul, miza fiind Orientul Mijlociu cu complicatele sale probleme.

2. Forţele combatante din războiul civil

Combatanţii din războiul civi erau împărţiţi în două tabere. Astfel la un pol se aflau partidele politice de orientare progresistă iar la celălalt pol se aflau conservatorii, sau cum se mai numeau, dreapta creştină.

Coaliţia forţelor progresiste, cunoscută sub numele de “Mişcarea Naţională Libaneză” cuprindea următoarele partide: Partidul Socialist-Progresist, Partidul Comunist, Organizaţia Acţiunea Comunistă, Partidele Baas, Partidul Naţional Social, Fracţiunile Nasseriste. Această coaliţie era sprijinită de o serie de alte grupări, mai puţin numeroase, dar foarte active ca: Partidul Democratic Kurd, Organizaţia Acţiunea Comunistă Libaneză, Partidul de Acţiune Socialistă, diferite alte grupări cu tentă mai mult sau mai puţin extremistă. De asemenea un rol important l-a avut mişcarea şiită a “dezmoşteniţilor” întemeiată de imamul Mussa Sadr. Această mişcare s-a organizat în mişcarea politici-militară “Al-Amal” şi la începutul războiului a fost de partea progresistă iar apoi a trecut în neutralitate.