Naționalismul și relațiile internaționale. falimentul concertului european (1848-1871)

Deznodământul revoluţiilor europene de la 1848 a presupus o frână pentru destinele mişcărilor naţionaliste, care au apărut în Europa în prima parte a secolului al XlX-lea. Totuşi, contrarevoluţia de la 1848- 1849 nu a pus capăt proceselor care au afectat echilibrul european în anii următori. în acest dezechilibru, relaţiile între diferitele state europene vor fi amplu influentate, între 1849 şi 1871, de interesul diverselor mişcări naţionale pentru a crea propriile state naţiuni şi de crescânda rivalitate dintre principalele puteri din cauza transformărilor economice produse de procesul celei de a Il-a revoluţii industriale.

Combinaţia acestor factori s-a produs într-o serie de crize internaţionale succesive, care au provocat o transformare profundă a scenariului european. Succesul mişcărilor naţionale germane, italiene şi române a presupus apariţia noilor actori internaţionali şi redefînirea bazelor care au determinat politica exterioară a puterilor europene.

1. Procesul de unificare italian

1.1. Regatul Piemontului şi problema italiană

Eşecul mişcării naţionale italiene în 1848 a consacrat fragmentarea politică a Italiei şi menţinerea hegemoniei austriece asupra acestei regiuni. Austria includea Lombardia şi Veneţia ca parte integrantă a imperiului său. De asemnea până în 1855, a menţinut garnizoane militare în ducatele de Parma şi Modena şi a consacrat o influenţă politică predominantă în Toscana, Neapole şi Statele pontificale. Stabilirea regimurilor absolutiste în toate aceste teritorii a obligat la clandestinitate mişcarea naţională italiană în ceamai mare parte a peninsulei şi a convertit Regatul Piemont in principalul promotor al procesului de unitate italiană2.

în ciuda înfrângerii în faţa Austriei, statul piemontez .1 conservat instituţiile liberale emanate din revoluţia de la 1848 şi .1 iniţiat un proces accelerat de reforme socio-economice, care nu condus la dezvoltarea unui proces incipient de industrializare şi l;i crearea unei armate moderne. Discreditarea mişcărilor republicam' dupa deznodământul din 1848 a eliberat astfel drumul, prin care procesul de unificare italiană se dezvolta cu sprijinul dinastiei dc Savoia. Această situaţie a fost percepută de primul ministru piemontez, Camilo Benso, cunoscut mai mult sub numele de contek' de Cavour care, de la numirea sa în 1852, a orientat în mod decisiv politica Piemontului către obţinerea unităţii peninsulei italiene.

Revoluţia de la 1848 a impus ideea de creare a unui stal naţional italian, însă ea a înfruntat importante obstacole interne şi externe. în primul rând, unificarea s-a ciocnit cu interesele dinastice şi cu particularismele regionale existente în Italia, dar, în special, cu opoziţia fermă a papalităţii la un proces care trebuia să semnifice în mod necesar finalul statelor pontificale. A doua dificultate pentru crearea unui regat al Italiei provenea, fară îndoială, din opoziţia Austriei, care după Congresul de la Viena a încorporat imperiului regatul lombardo-veneţian şi s-a convertit în garantul menţinerii stătu quo-ului în peninsula italiană3.

Experienţa din 1848 a impus ideea responsabilităţii Piemontulului în unificarea Italiei şi în confruntarea cu Austria. Cavour era omul providenţial care putea trata obţinerea sprijinului de către celelalte puteri. Războiul Crimeei a oferit statului piemontez oportunitatea de a obţine sprijinul Franţei şi al Marii

Levra Umberto, Fare gli Italieni. Memorie e celebrazione del Risoegimento, Torino, 1992, p.213-226;

Augustin Sanchez Andres, Nacionalismo y relaciones internacionales el surgimento de las nuevas potencias europeas continentales y la quiebra del concierto europeo (1848-1871), in Historia de las relaciones..., p. 153- 168.

liritanii pentru a modifica stătu quo stabilit în Italia prin Congresul de la Viena.