Naționalism versus cosmopolitism

Naţionalismul este o ideologie care creează şi susţine o natiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni.Se deosebeşte de patriotism datorită definiţiei sale mai ample. Patriotismul este considerat a fi mai degrabă o manifestare internă spre deosebire de spiritul naţionalist care este o ideologie politică.

Naţionalismul în România

Naţionalismul în România a apărut în sec. XIX şi s-a manifestat în primul rând în provinciile aflate sub dominaţie străină. La inceput naţionalismul a evoluat sub forma naţionalismului romantic, caracterizat prin grija pentru reconstrucţia valorilor trecutului, importanţa acordata istoriei naţionale, promovarea tradiţiilor, obiceiurilor, datinilor naţionale etc.Naţionalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reinvierea momentelor de glorie din trecutul acelor popoare si refacerea tradiţiilor, datinilor si obiceiurilor populare. Mazzini si Garibaldi sunt promotorii ideii de reinviere sau în limba lor "risogirmento" - a istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat pentru unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi pe plan politic.În Romania, ideea naţionala a aparut la sfarşitul secolului XVIII, datorita activităţii şcolii ardelene. Ideologia naţionalista a luptat pentru dezvoltarea naţiunilor moderne, mai ales în teritoriile aflate sub stăpanire straina. Aceste mişcari au condus la apariţia unor state noi, Germania, Italia, Romania in 1859/1877 - 1888, pe 24 Ianuarie. Spre sfarşitul sec. XIX, termenul îşi pierde inţelesul iniţial şi tinde către ultra-naţionalism si extremism, caracterizat prin rasism, xenofobism.De la naţiune a derivat termenul de naţionalism, care este însă ambiguu. În literatura de limbă engleză - devenită, astăzi, principala limbă de circulaţie internaţională -, el are înţelesul de sentiment naţional, fiind astfel lipsit de orice conotaţie negativă. În limba română, termenul de naţionalism are trei accepţii total diferite: a) sentiment naţional; b) afirmarea viguroasă a valorilor etnico-naţionale (de către extrema dreaptă); c) atitudine exclusivistă, chiar şovină, condamnată de regimurile democratice. .

Patriotismul este starea de fapt si de fond pe care se ridica si exista nationalismul.

Relatia dintre patriotism si nationalism este interesanta. Conceptele nu numai ca nu sint sinonime, dar - citeodata - nici macar proportionale. Excesul de nationalism devine imediat anti-patriotic. Cind sentimentul national este pus in centrul ideologiei (cind este, deci, politizat), sintem la un pas de etnocentrism si la doi pasi de etnocratie. Alte nationalitati (inclusiv conlocuitoare) devin automat "straine" si "dusmane". Pina la xenofobie nu este nici un pas (Andrei Oisteanu).

“...Patriotism inseamna dragoste fata de patrie si nationalism inseamna dragoste fata de natiune, fata de neam. Si deoarece un neam isi realizeaza rostul sau in interiorul unei tari, atasamentul unui roman fata de romani si fata de tara neamului sau, Romania, este concomitent si nationalism si patriotism" (Iurie Rosca).

Românul patriot - îşi iubeşte ţara şi poporul se simte ataşat patrimoniului identitar, este conştient de aspectele negative ale trecutului şi prezentului românesc, se străduieşte să asigure progresul societăţii româneşti, nu dispreţuieşte pe nimeni, este deschis cooperării şi schimburilor reciproc avantajoase. Pentru ca această imagine să devină realitate este necesară desfăşurarea unui efort amplu şi sistematic de educaţie civică, şcoala şi societatea civilă fiind chemate să joace un rol capital. Trebuie să pornim de la premisa că fiecare dintre noi trebuie să fie ataşat faţă de naţiune, această atitudine acordându-se în chip perfect cu patriotismul datorat satului al cărui cetăţean eşti..Gândul plecării, al emigrării este un fenomen relativ nou în istoria românilor (dacă exceptăm pe ardelenii emigraţi în America, înainte de 1918, din cauza regimului de discriminare, practicat de autorităţile maghiare din Austro-Ungaria). Nu este lipsit de semnificaţie faptul că limba română este singura din familia limbilor latine în care unitatea politico-teritorială care este ţară derivă din latinescul terra (pământ), în timp ce în franceză, italiană, spaniolă şi portugheză termenul de pays, paese, pais provine din latinescul pagus (sat). Specificul lingvistic românesc se explică prin legătura foarte solidă dintre om şi pământ, manifestată tocmai în perioada formării poporului român şi a limbii sale, perioadă care a coincis cu mileniul migraţiilor barbare, când spaţiul carpato-dunărean a fost acoperit de valurile succesive ale populaţiilor nomade. Vicisitudinile epocii - măceluri, distrugeri, jafuri etc. - nu au smuls pe români din vatra habitatului lor, ceea ce explică "enigma şi miracolul" continuităţii romanităţii la nord de Dunăre. Cunoaşterea acestor realităţi poate contribui la refacerea legăturii dintre român şi pământul ţării sale, într-o epocă de mari dificultăţi economice.

Definirea României ca stat naţional unitar nu este - abia dacă mai trebuie spus - o problemă de terminologie, ci una de fond, de maximă însemnătate: raportul dintre naţiunea română şi minorităţile naţionale, în primul rând cea maghiară, dată fiind importanţa ei numerică şi trecutul raporturilor româno-ungare. România a fost unul din cele mai tolerante state în materie de legislaţie - şi ceea ce este cel mai important, în realitatea cotidiană - privind regimul minorităţilor naţionale..În secolul al XIX-lea (“secolul nationalitatilor”, cum i s-a spus), nationalismul politic s-a nascut, la noi si aiurea, sub auspicii masonice. Sentimentul national a fost incitat sa devina arma de lupta politica. Faptul a fost greu de consecinte: ofensiva nationalismelor a schimbat considerabil configuratia politica a Europei.

"Nationalismul este principala cauza a razboaielor si a atrocitatilor. Trebuie ca popoarele lumii sa renunte la nationalism si sa accepte sa traiasca în pace, fara varsare de sânge, sub un singur guvern mondial".