Constiinta poporului nostru despre unitatea sa etnica este straveche. Cand pastorii romani din Transilvania coborau cu turmele lor in Campia Dunarii sau dincolo de Dunare, spre tarmul marii, ei auzeau pretutindeni aceeasi limba si vedeau aceleasi obiceiuri.
Inca din momentul constituirii, ca entitati politico-statale distincte, respectiv Transilvania, Valahia si Moldova, romanii vor fi antrenati in valtoarea parcursului politic ce l-a strabatut continentul european. Spre nenorocul statelor romanesti, momentul constituirii lor coincide cu ajungerea Imperiului Otoman la Dunare, fapt ce le va situa pe traseul intereselor acestei mari puteri. Drept consecinta, la aproximativ un secol de la infiintare, Tarile Romane intra in orbita Portii, in 1393 Mircea cel Batran incheind primul tratat cu sultanul Baiazid I “Ildaram”, deschizand astfel seria indelungatelor acte ce vor reglementa relatiile romanilor cu Poarta Otomana.
Purtand denumirea de capitulatii, pe parcursul intregului Ev Mediu, aceste acte au recunoscut neutralitatea si autonomia Tarilor Romane, singura obligatie impusa domnilor romani fata de turci fiind plata tributului.
Odata cu secolul al XVII-lea, cand amestecul turcilor in treburile interne si externe ale Principatelor devine tot mai pregnant, domnitorul roman, Mihai Viteazu realizeaza importanta unirii tuturor romanilor din cele trei provincii in lupta pentru supravietuirea entitatii nationale. Desi aceasta unire n-a durat nici macar un an, amintirea faptei nu s-a stins niciodata, creandu-se precedentul pentru evenimentele la care doua veacuri si jumatate mai tarziu se va ajunge in mod firesc ca un imperativ al epocii. Se demonstra astfel tuturor romanilor “ca unde-s doi puterea creste si dusmanul nu razbeste”, asa cum in perioada la care ne vom referi au realizat oamenii politici ai vremii. Pana atunci insa, neamul romanesc avea sa infrunte vitregiile determinate de abuzurile Marilor Puteri, in special ale Imperiului Otoman, care vor incalca tot mai pregnant drepturile sale. Momentul culminant a fost instaurarea domniilor fanariote si rapturile teritoriale intr-un moment in care in Europa se raspandeau germenii modernitatii. Nici chiar dupa ce pe scena politica din sud-estul Europei se profileaza o alta mare putere, Rusia, care va poza in postura de “salvatoarea Principatelor”, soarta acestora nu se imbunatateste, ba mai rau, se vor confrunta pe parcursul a 30 de ani cu iminentul pericol al disparitiei definitive de pe harta politica a Europei, si al inglobarii in fiinta puterii care in Epoca Moderna, ia locul pe care Imperiul Otoman il ocupase in Europa pe parcursul Evului Mediu.
Dupa inabusirea revolutiei din 1848, reactiunea interna şi fortele interventioniste dinafara au luat masuri de reorganizare a regimului regulamentar restaurat. In 1849 se incheie Conventia de la Balta Liman între Turcia, puterea suzerana şi Rusia, puterea protectoare, care justifica prezenta trupelor celor doua state în Principate pentru "a reprima orice miscare de insurectionare". Potrivit Conventiei de la Balta Liman, s-au numit în ambele principate alti domni pe timp de sapte ani: Grigore Alexandru Ghica in Moldova si Barbu Stirbei in Muntenia. In acesti ani s-au facut anumite imbunatatiri in administratia Principatelor, mai ales in Moldova, unde domnitorul ducea o politica cu tendinte liberale. Anii imediat urmatori revolutiei se caracterizeaza prin rolul crescand al burgheziei, care cucereste pozitii noi in viata economica si politica.
Are loc o dezvoltare a productiei si a schimbului de marfuri, largirea transporturilor rutiere si a navigatiei, intensificarea legaturilor economice intre diferite regiuni. Aceasta a avut ca urmare atenuarea particularitatilor locale, largirea schimburilor comerciale dintre Principatele Romane, care se transforma treptat intr-o unitate economica. Pietele locale, provinciale, s-au contopit astfel intr-o piata unica; o etapa importanta a reprezentat-o desfiintarea vamii dintre Moldova si Tara Romaneasca, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1848.
In acelasi timp sunt amplificate legaturile economice ale Principatelor dunarene cu Transilvania, pregatindu-se conditiile pentru desavarsirea formarii pietei nationale prin unificarea intregului teritoriu locuit de poporul roman.
In ciuda restrictiilor impuse de cele doua Mari Puteri prin Acordul de la Balta Liman, lupta pentru exprimarea dezideratelor nationale nu a incetat. Activitatea patriotica a fostilor conducatori revolutionari din 1848 a continuat atat in tara cat si in exil. Daca in interiorul Principatelor aceasta nu a putut sa ia amploare, in Occident insa, fruntasii pasoptisti au intreprins o serie de demersuri, atat pe langa guvernele puterilor occidentale, cat mai ales pe langa personalitati de seama ale vremii, in vederea castigarii sprijinului opiniei publice occidentale in favoarea cauzei romanesti.
Unul dintre principalele centre de imigratie era Constantinopolul, unde Ion Ghica a format un Comitet care sa reprezinte interesele romanesti pe langa guvernul otoman, si a incercat, fara succes insa, sa uneasca toti imigrantii intr-o singura organizatie. Alt centru era Parisul. Aici, in 1849, C. A. Rosetti si Dumitru Bratianu au infiintat Comitetul Democratic Roman, in scopul informarii guvernelor si presei straine in legatura cu cauza romaneasca. In decembrie, acesta a fost inlocuit cu o organizatie mai mare, Asociatia Romana pentru Conducerea Emigratiei. Cea mai ambitioasa actiune a acesteia a fost misiunea lui Balcescu la Londra ,in ianuarie 1850, vizand restabilirea contactelor cu ministrul de externe Palmerston. Balcescu a solicitat ajutor britanic in vederea evacuarii trupelor rusesti si otomane din Principate si a convocarii unei Adunari Nationale care sa le permita romanilor insisi sa-si hotatarasca dezvoltarea politica.
Pentru a ca dezideratele nationale sa capete o cunoastere cat mai larga in societatile europene, revolutionarii romani au recurs si la editarea unor publicatii precum Romania viitoare, aparuta la Paris in 1850, Junimea romana aparuta la Paris in 1851 si Republica romana cu doua numere, primul la Paris in 1851 iar al doilea la Bruxelles in 1853.
Tot pe linia initiativelor propagandiste se inscrie afilierea exilatilor de la Paris la Comitetul Democratic European Central infiintat de Giuseppe Mazzini cu un an in urma la Londra, care patrona fabulosul proiect al declansarii unei noi revolutii europene. Nici una dintre aceste initiative insa, nu a influentat semnificativ cursul evenimentelor din Principate.
Cu toate acestea, un nou context international avea sa ofere romanilor sansa implinirii idealului de veacuri. In vara anului 1853 izbucneste razboiul Crimeii, inceput de Rusia impotriva Imperiului otoman, eveniment care aduce în prim plan politic international chestiunea orientala, inclusiv situatia Principatelor dunarene, unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congresului de pace de la Paris (1856).
In spiritul principiilor enuntate in cadrul Congresului de la Viena(1815), Marile Puteri au hotarat sa actioneze in vederea mentinerii echilibrului de forte in intreg spatiul european.
Razboiul a inceput in iunie 1853, cu ocuparea Principatelor de catre trupele ruse, urmata la cateva luni de retragerea celor doi domni la Viena. Odata cu ocupatia rusa, administratia Principatelor este preluata de autoritatile militare ruse, presedinte al divanurilor fiind numit generalul Budberg.
Referatul abordeaza, dupa cum o denota si titlul, evenimentele care au dus la realizarea unuia dintre cele mai importante momente din istoria romanilor, unirea din 1859, privita atat din perspectiva problemelor din plan intern, si mai ales a factorilor din plan extern.
Academia de Politie “Alexandru Ioan Cuza “
Facultatea de Arhivistica
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
