Societatea geto-dacă

Scurt istoric

Ramură a marelui popor indo-european al tracilor, geţii şi dacii erau unul şi acelaşi popor, vorbind aceeaşi limbă. Dintre cele peste 100 de formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, triburile geţilor şi dacilor erau cele mai mari şi mai puternice. Erau răspândite în spaţiul cuprin între Munţii Balcani şi Munţii Slovaciei, între litoralul apusean al Mării Negre şi partea vestică a bazinului Tisei. Triburile denumite “dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii şi în Banat, iar ale “geţilor” în Câmpia Dunării , în Moldova şi Dobrogea de astăzi. În general, geto-dacii apar consemnaţi în operele scriitorilor greci antici cu numele de “geţi”, iar la autorii romani cu denumirea de “daci”.

Începuturile individualizării civilizaţiei geto-dacice ca civilizaţie distinctă de marea masă a populaţiilor tracice datează din prima jumătatea a mileniului I î.Hr. Herodot aminteşte de expediţia regelui persan Darius împotriva sciţilor din nordul Mării Negre, prilej cu care a trecut prin Dobrogea, unde s-a lovit de o rezistenţă înverşunată din partea geţilor. Regele persan i-a învins pe aceştia, “cu toate că geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” . În anul 339 î.Hr., geţii dobrogeni i-au înfruntat pe sciţi, iar în 326 î.Hr. l-au biruit pe Zopyrion, generalul lui Alexandru cel Mare, care în timpul retragerii dintr-o expediţie împotriva sciţilor avea să fie atacat de către geţi, el însuşi căzând pe câmpul de luptă împreună cu cca. 30.000 de ostaşi ai săi. De altfel şirul luptelor dintre geţi şi macedoneni nu s-a sfârşit aici. În jurul anului 300 î.Hr., după moartea lui Alexandru cel Mare, generalul macedonean Lisimach, devine rege al Traciei, avea să fie şi el înfrânt în două rânduri de către regele geţilor, Dromichaites.

Procesul acesta de individualizare, prin rezistanţă împotriva unor invadatori străini, este evident şi în Transilvania, unde dacii s-au confruntat cu celţii, care pătrunseseră aici în jurul anului 350 î.Hr. Confruntările au sfârşit, însă, printr-o convieţuire paşnică a celor două populaţii vreme de cca. Două secole, timp în care celţii au fost asimilaţi de către dacii autohtoni.

Geţii din Moldova n-au fost scutiţi nici ei de asemenea probleme, trebuind să facă faţă, între altele, atacurilor venite din partea bastarnilor, o populaţie de origine germanică, în decursul secolului al III-lea î.Hr.

Centralizarea şi organizarea statului geto-dac s-a făcut în anul 70 î.Hr. de către regele Burebista . În vârstă d eaproape 30 de ani, Burebista ajunge conducătorul unei puternice unuini de triburi, obţinând numeroase victorii împotriva altor triburi invadatoare şi unind, în fine, pe toţi geto-dacii într-un stat mare şi putenic, cu capitala la Sarmizegetusa . Într-un decret din cetatea grecească Dionysopolis, Burebista era numit: “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei”. Deşi pare puţin exagerat, vechi documente amintesc că armata sa număra cca. 200.000 de soldaţi.

Burebista nu a fost, însă, doar un mare militar, rege şi strateg, ci şi un bun diplomat şi un mare legislator. El a ştiut să profite de conflictul declanşat între Cezar şi Pompei, între anii 48 – 44 î.Hr. Pe acesta din urmă Burebista l-a sprijinit chiar cu un corp de oaste în urma unor tratative şi înţelegeri, care satisfăceau ambele părţi. Dim păcate, în lupta de la Pharsalos, Pompei a fost înfrânt de Cezar; Pompei se refugiază în Egipt, unde va fi asasinat. Cezar însuşi, deşi ajunsese stăpânul Romei, a fost asasinat în anul 44 î.Hr., an în care este asasinat şi regele geto-dacilor în urma unui complot pus la cale de către un grup de nobili, adversari ai autorităţii statale centralizate.

După moartea lui Burebista, unitatea statului geto-dac este destrămată. Cetăţile greceşti de pe ţărmul nord-vestic al Pontului Euxin, supuse de acesta, nu-i mai recunosc autoritatea; tot la fel, triburile dintre cursul superior al Tisei şi Dunăre, dar cu precădere cele celtice, îşi proclamă independenţa. Vechile căpetenii împart stăpânirea din vremea lui Burebista în patru şi apoi în cinci regate, devenind mai slabe din punct de vedere militar.

Cu toate acestea, aşa cum subliniază Pliniu cel Bătrân şi alţi contemporani ai săi, în pofida condiţiilor de fărâmiţare politică, se menţine pe mai departe unitatea etnico-lingvistică şi spirituală a geto-dacilor, corespunzând acelei entităţi istorico-geografice denumite Dacia.

Urmaşul lui Burebista este Deceneu, care îndeplinea funcţia de rege, judecător suprem şi Mare Preot. În timpul său, Muntele Sfânt “Cogaionon”, devine reşedinţă regală, neindentificat exact în teren nici până în prezent (se presupune a fi vorba de Dealul Grădiştei din Munţii Orăştiei).

Alţi mari regi geto-daci au mai fost: Comosicus, Coryllos (Scorilo), Thiamarcos, Dicomes, Cotiso, Roles, Duras şi Diurpaneus care datorită faptului că era prea bătrân, iar pregătirile romanilor pentru a ataca Dacia nu conteneau, avea să cedeze tronul nepotului său, Decebal.

Unitatea statului geto-dac avea să fie refăcută temporar abia în timpul domniei lui Decebal (87 - 106). Din nefericire, el este înfrânt în timpul luptelor cu romanii din anii 101 – 102, fiind obligat să ceară pace. Încercările sale de a birui pe romani se vor solda cu o înfrângere definitivă în urma celui de-al doilea război daco-roman (105 - 106), când trupele romane conduse de împăratul Traian (98 - 117) cuceresc cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Retrăgându-se în munţi împreună cu un grup de războinici pentru a nu cădea prizonier, Decebal se sinucide, iar Dacia ajunge provincie romană. Sacrificiul lui Decebal avea să aibă peste veacuri o dublă semnificaţie: prin moartea sa şi prin transformarea Daciei în Dacia Traiana avea să se nască peste câteva secole poporul român.