Politică regională și politică europeană

I Contextul european:

Europa secolului al XIX-lea este una agitată, marcată de numeroase conflicte şi transformări politico-sociale. După înfrângerea lui Napoleon, în cadrul Congresului de pace de la Viena (1815), marii actori redesenează harta continentului, încercând o restaurare a monarhiilor absolutiste. Este Europa Revoluţiei Paşoptiste, a Războiului Crimeii, a lui Napoleon al III-lea şi a unificării Germaniei prin Realpolitik-ul „cancelarului de fier”, Bismark. Înainte de Primul Război Mondial, „problema orientului” - a Balcanilor - şi a destrămării Imperiului Otoman, va schimba radical faţa continentului.

La inceputul anului 1866 in Europa existau patru imperii ( in 1870 Franta va deveni , dupa infrangerea in fata germanilor, republica, dar locul ei in randul imperiilor il va lua Germania) noua regate si Republica Confederata a Elvetiei. Pe langa acestea mai erau, in sud-estul Europei principatele supuse suzeranitatii otomane: Romania, Serbia si Muntenegru. Centrul politic continua sa fie Europa, desi Statele Unite incepusera sa se afirme ca mare putere.dezvoltarea generala a statelor mari corespundea cu puterea lor militara( exceptie facand probabil Rusia a carei putere nu era direct proportionala cu numarul relativ mare al populatiei). Cele sase puteri( Rusia, Germania, Franta, Anglia, Austro-Ungaria si Italia) alaturi de Imperiul Otoman continuau sa domine Europa spre sfarsitul deceniului 7 al secolului XIX.

Români, prinşi în focul dintre cele trei mari imperii, Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman, trebuie să se folosească de momentele favorabile apărute în sistemele de alianţe europene. Consecinţele se resimt şi astăzi: în urma războiului ruso-turc (1806-1812), Basarabia a fost cedată Rusiei (deşi trupele lui Napoleon se pregăteau să atace Rusia, negocierile cu turcii i-au adus ţarului Basarabia prin mituirea unui membru al delegaţiei otomane, Dimitrie Moruzi, care spera să ajungă domn în Principate. Ulterior el a fost deconspirat şi decapitat de turci). Trebuie precizat că în acea vreme prin Basarabia se înţelegea sudul actualei Basarabii, respectiv: Bugeacul, Izmailul, Chilia, Akerman şi Benderul, restul teritoriului fiind parte integrantă a Moldovei.

Nedreptatea avea să fie parţial şi temporar reparată în cadrul Congresului de pace de la Paris (1856), când cele 3 judeţe din sudul Basarabiei ne-au fost înapoiate. Înfrântă de alianţa franco-anglo-otomană în Războiul Crimeii, Rusia nu avea să uite niciodată „prevederile ruşinoase” ce i-au fost impuse în cadrul acestui Congres. Aceasta se va vedea mai ales când ne va răpi pentru a doua oară cele 3 judeţe, deşi i-am fost aliaţi în războiul din 1877-1878. Visul ţarului Alexandru al II-lea era să rupă pe mormântul tatălui său Tratatul de la Paris.

Pentru viaţa noastră statală a urmat Revoluţia de la 1848, Unirea din 1859 sub principele Cuza, abdicarea acestuia şi înscăunarea, nu fără peripeţii şi sub ameninţarea pierderii unităţii, a principelui Carol I (1866). Încercări de eliberare a Balcanilor sunt multiple, înţelegeri între sârbi, români, bulgari, greci, muntenegreni, albanezi şi greci se fac şi se desfac, iniţiativa trecând pe rând de la o ţară la alta. Tot aici, se nasc conflicte de interese între marile puteri. Austro-Ungaria vrea Bosnia şi Herţegovina, Rusia este dominată de curentul panslavist care visează să ajungă până la Constantinopol (un nou Imperiu Bizantin), Anglia se teme de o ocupaţie ţaristă a strâmtorilor Mediteranei, Franţa doreşte şi ea o diminuare a influenţei ruseşti în Balcani, iar deasupra tuturor se ridică sistemul de alianţe al lui Bismark şi Germania unificată prin înfrângerea dramatică a Franţei lui Napoleon al III-lea în 1871.

II 1866 – solutionarea unei probleme critice

Inscaunarea principelui Carol I a reprezentat un moment de cotitura in existenta romanilor, care ar fi putut chiar sa-si piarda unitatea partiala obtinuta in 1859. Inlaturarea lui Al. I. Cuza si imediata desmnare a unui principe strain in locul lui a provocat iritarea puterii suzerane si a unei parti a puterilor garante. Exista chiar pericolul unei interventii militare otomane la nord de Dunare. Un eveniment important a fost Conferinta de la Paris din 26 februarie/10 martie 1866 unde, surprinzator, ordinea de zi a reuniunii a evoluat in functie de initiativele romanilor. Dar cu toata indrazneala lor, conducatorii noului regim instaurat la Bucuresti la 11/ 23 februarie s-au straduit sa nu rupa brusc lantul otoman, ceea ce ar adus de la sine contramasuri din partea puterilor garante. Manolache Costache Epureanu, Gheorghe Costaforu si Alexandru G. Golescu-Negru au fost trimisi la Constantinopol pentru a cere puterii suzerane sa nu se impotriveasca dorintelor nationale ale romanilor, lucru pe care dregatorii otomani nici nu au vrut sa-l conceapa.

referatul a fost prezentat ca parte a examenului semestrial in anul 3