Mesianismul lui Nicolae Bălcescu

Mesianismul lui N. Bălcescu este, în stil aprins, tot atît de pozitiv ca şi al lui Kogălniceanu. Şi de astă dată omul e mai spectaculos decît opera. El era fiul pitarului Barbu Bălcescu, dintr-o familie cu rădacina în satul Bălcesti din jud. Arges, pe valea Topologului; şi se născuse in Bucureşti la 29 iunie 1819, “în casele parinteşti ale lui Mache Faca”. Tatăl muri de timpuriu (1824), lăsînd văduvă pe “serdăreasa” Zinca Petreasca-Bălcescu, cucoana reputată pentru o doftorie cu care tămăduia albeaţa la ochi. Tradiţia de familie sună altfel. Tatăl, cu moşii la Dealul-Mare (jud. Prahova) şi la Scaioşi (jud. Vîlcea), se chema Barbu Petrescu. Numele de Bălcescu era al Zincăi, fata unui Pătru de la Bălcesti din Gorj şi al Ecaterinei Stoian Băbeanu. Surorile Zincăi erau Catinca Izvoranu, Uţa Tătăranu şi Sofia Argentoianu (din R. Sărat). Nicolae avu doi fraţi, unul mai mare, Costache, care joacă un rol destul de important în 1848, şi altul mai mic, Barbu, care în acelaşi eveniment se află şi el printre proscrişi, precum şi două surori, una Sevasta, alta Mărghioala, măritata dupa Scarlat Geanolu. Cu toate acestea, în 1852 e pomenită o Eleni, care în 1878, 1880 vorbeşte de “beata soră-mea” Sita Eliza care avea copii şi era atunci foarte bolnavă. Judecînd după scrisorile lui Costache, copiii primise o bună instrucţie, iar după fapte toţi alcatuiesc o strînsă fraternitate de conspiratori. Întîiele elemente le primi acasă de la un arhimandrit grec, în greceste, înca de cînd avea 7 ani, apoi fu dat la Sf. Sava, unde avu profesor, între alţii pe Eliade. Acolo îl aflăm distins la limba franceza în 1833, premiant al doilea în 1834. Şcoala era pe atunci cam pe locul unde este astăzi statuia lui Lazăr şi la poarta ei aşteptau simigii, brăgagii şi printre ei un găligan, şcolar şi el, care în virtutea forţei fizice confisca covrigii cumpăraţi de elevii cei slabi. Cu prilejul unei astfel de agresiuni, avînd ca obiect o bucată de alviţă, cunoscu I. Ghica pe Bălcescu. Doborît la pamînt, Bălcescu îşi apăra cu energie alviţa. Scăpîndu-l de bătăuş, Ghica află ca tînarul protejat era mult mai îngrijorat de un caiet pe care se aflau multe citate din Petru Maior, Fotino, presupusul cronicar Constantin Căpitanul şi Radu Greceanu. Examenul public s-a ţinut la 30 iunie 1835 şi Bălcescu l-ar fi înfruntat cu distincţie. Se zice că ar fi avut memorie bună, putînd recita sute de versuri pe dinafară, aptitudini la matematici, interes pentru filozofie. Bălcescu dori să meargă la Paris, împrejurările însă împotrivindu-se, intră la 19 ani, în 1838, în armata cu gradul de iuncăr, fără vreo vocaţie deosebită, cu gîndul că ar fi avut mai mult răgaz de studiu. Şi, dealtfel, teoretic, punea mult temei pe ideea regenerării naţiei prin puterea miliatră. El ar fi sugerat domnului deschiderea unui curs pentru militarii de ranguri inferioare şi în orice caz el învata pe unter-ofiţerii regimentului nr.3 scrierea si citirea, cele patru operaţii, puţină geografie, întîmpinat cu multă îndoială, căci un şef de companie tăgădui putinţa de a se măsura pamîntul şi a număra lighioanele. Şcoala, rău privită de consulul rus, se desfiinţează. În 1840, cînd se încerca un complot împotriva lui Ghica, actori principali fiind Mitică Filipescu, Murgu, Marin Serghiescu Naţionalul, Telegescu, iuncărul se alatură mişcării. Unii voiau domn pe Cîmpeanul, alţii republică. Din păcate, lovitura eşuă. Mitică Filipescu, prins, fu ţinut doi ani de zile cu picioarele în apă, Bălcescu fu închis, “ca un turburător liniştii obştii”, la mănăstirea Mărgineni în iulie 1841 şi scapă de osîndă abia după venirea Bibescului, la 21 februarie 1843. În 1841 Ghica îl găsea înca la Gorgani, la djurstfa, închis într-o odaie în fundul curţii lîngă gîrlă, avînd un pat de scînduri, o manta soldăţască drept invelitoare, o lumînare de seu într-un sfeşnic de pamînt şi un ceaslov. Şeful Vorniciei, care era Blaramberg, împartaşi domnului pîna şi dimensiunile arestantului, a cărui înalţime era de “4 coţi şi şapte versite”. Abia ieşit la lumina zilei, Bălcescu se vîrî în alte intreprinderi conspirative. În toamna lui 1843 se ţineau la Bucureşti întruniri ale unei societaţi literare care se ocupa, învoita de stapînire, cu chestiuni inofensive de limbă (luau parte Tell,Voinescu II, Boliac, Laurian, Eliade, doi Goleşti, Bolintineanu, N. şi C. Bălcescu şi alţii). În umbra asociaţiei dospea o înjghebare carbonară “Frăţia”, ale cărei puneri la cale se făceau în plimbări nocturne. Ghica avea obiceiul să se plimbe noaptea cu Bălcescu de la hanul lui Filaret (piaţa de azi a teatrului) pîna dincolo de Malmaison, la grădina lui Cîmpeanu, fosta Scufă, înfruntînd cîinii la cotul gîrlei lînga grădina lui Mimi şi pe cei culcaţi covrig în mijlocul drumului în faţa bisericii Popa Tatu. Într-o astfel de discuţie paripatetică, “prin culesul viilor”, Ghica, Bălcescu şi Tell (în total fură patru care se legară prin juramînt) ar fi pus la cale statutele societaţii, cu deviza “Dreptate, Fraţie” şi ierarhie ocultă iniţiatică, pe grupuri de cîte zece fraţi. În 1844 Bălcescu începu publicarea în Propăşirea a studiului Puterea armată şi arta militară la români, pe care îl citise întîi în casa maiorului Voinescu II, după o şedinţă de trîntă, căci slabul iuncăr căuta cu lumînarea demonstraţiile militare. Studiul făcu impresie printre contemporani. Publicindu-şi scrierea în revistă ieşeană, Bălcescu aderă la ideea unirii prin comunitatea culturală. Călătorea dealtfel prin provincii, făcînd cunoştinţă cu naţionaliştii de seamă. La Braşov s-ar fi dus de obicei vara şi ar fi colaborat cu ştiri la Gazeta de Transilvania, precum sînt semne că ar fi fost la Bucovina. În primăvara anului 1845, în jurul sărbătorii Sf. Constantin şi Elena, şezu cîteva zile la Minjina, Moşia lui Costache Negre, şi rămase entuziasmat de horele flăcăilor. ”O mîndră oaste va avea România – ar fi spus – cînd i-ar veni rîndul pe lume !”