Formarea Țării Moldova în Istoriografie

Eminescu ne spunea: „Da, de la Roma venim, din Dacia Traiana.” În anul 271, din porunca împăratului roman Aurelian, legiunile romane şi oficialităţile din Dacia s-au retras peste Dunăre. Timp de cîteva secole izvoarele istorice scrise nu ne comunică date concrete despre soarta populaţiei băştinaşe din această provincie romană. Mulţi istorici şi filologi au interpretat divers lipsa izvoarelor scrise , urmărind diverse scopuri politice. Istoricii adepţi ai concepţiei „imigraţioniste” apărute în istoriografie încă pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea , susţin că odată cu retragerea legiunilor romane (271-275) majoritatea covîrşitoare a populaţiei Daciei a părăsit ţara şi s-a strămutat peste Dunăre. Cei rămaşi au dispărut în timpul năvălirilor popoarelor migratoare. Abia la sfîrşitul secolului al XIII-lea, această populaţie s-a reîntors la nord de Dunăre. Istoricul Flavius Vopiscus, fiind biograful lui Aurelian, scria despre părăsirea provinciei Dacia. Mulţi istorici au spus , că acest istoric nu are dreptate. Aceşti istorici au fondat ştiinţific concepţia continuităţii populaţiei autohtone în spaţiul Carpato Danubiano pontic. Dacă ambele provincii Moezia şi Dacia erau pierdute, care era rostul de a strămuta populaţia dintr-o provincie în alta. Dacă biografii lui Aurelian ar fi scris că „provincialii” au rămas pe loc, împăratul ar fi fost învinuit, că i-a lăsat pe seama barbarilor, ceea ce ar fi ştirbit din autoritatea lui. E clar că s-a retras administraţia, dar nu oamenii de rînd. Basarabenii nu erau duri cu populaţia locală, deoarece nu aveau nevoie de roadele muncii lor agricole. Istoricul rus G. Litavrin , studiind izvoarele bizantine, ne spune că n-a fost o emigrare a populaţiei din Dacia. Aceasta ne-o dovedesc argumentele bazate pe date lingvistice, arheologice numismatice , epigrafice, s-au păstrat denumirea unor rîuri Piretus ( Prut), Alutus (Olt).

Daco-romanii au luat creştinismul începînd cu epoca lui Constantin cel Mare (306-334). Toate aceste dovezi ne spun, că teoria roesleriană este greşită.

Perioada dintre secolele VII-VIII este considerată drept etapă de încheiere a procesului formării poporului român şi a limbii vechi române. Concomitent se petrece o realizare a structurilor sociale, concentratea populaţiei în obşti săteşti care păstru vechile tradiţii provincial romanice Aceste obşti fiind organisme politice autonome, au fost numite de N. Iorga „ romanii populare”, păstrătoare ale amintirii stăpînirii Imperiului Roman. Pe teritoriul Daciei au pătruns dacii liberi, unii barbari, goţii, hunii, avarii, slavii.

Perioada constituirii limbii române se include în a doua etapă a procesului de formare a poporului român (care include după unele păreri sec. V-VIII, iar după altele sec. IX). Desigur, că acest proces este greu de cronologizat precis, dar rămîne cert faptul, că la intersecţia mileniilor I şi II e. n. etnia romană, numită de vecini „volohi”, „vlahi” etc.

Astfel în cronica veche rusă „Повесть временных лет" (începutul secolului al XII-lea) „volohii sunt menţionaţi prin anul 898, în legătură cu mişcarea triburilor ungare dinspre est spre şesul Dunării de Mijloc. În cronica Notarului Anonim al regelui Bela „Gesta Hungarorum” întocmită la sfîrşitul sec. al XII-lea pe baza unor izvoare scrise, populaţia românească este descrisă ca un popor autohton.

Obştea era alcătuită din familii, mari frăţii, care formau cătune Cultura Dridu ne vorbeşte , ne spune despre încheierea procesului de înconstituire a primelor formaţiuni politice româneşti.

Pe Teritoriul Moldovei asemenea complexe sunt atestate în zona cursului inferior Jijiei, Bahluiului şi Prutului, în regiunile dintre Prut şi Bîrlad, iar între Prut şi Nistru un asemenea complex este regiunea codrilor-viitorului ţinut Lăpuşna-Orhei. Cercetările arheologice, făcute de arheologii români. M. Matei, E. Emandi, ne spun, că-n unele perioade, mai ales înainte de formarea Statului Moldovenesc erau populate modest. Etnosul comun, constituit în evul mediu s-a dezvoltat în decursul s. XIV-mijlocul s. XIX în state separate, ceea ce a dus la formarea unor trăsături specifice în fiecare ţară, chiar şi-n denumirea populaţiei cu numele acestor ţări (moldoveni, munteni), dar şi prin păstrarea etnosului consuetudinar (obiceiul pămîntului). O conştiinţă a originii etnice comune, o deplasare a populaţiei dintr-o regiune în alta.