Evoluția relațiilor româno-franceze în epoca Ceaușescu

Cu prestigiul stirbit în urma înfrângerii din 1940 si a abandonarii Algeriei în 1962, Franta gaullista urmarea regasirea maretiei pierdute si restabilirea statutului de mare putere continentala, cu un rol marcant în relatiile internationale. În acest scop, fondatorul celei de-a V-a Republici Franceze va încerca sa impuna partenerilor sai occidentali o conceptie proprie despre alianta si constructia europeana.

În dorinta de a-si relua locul de mare putere europeana, Franta anilor '60 desfasura o strategie de combatere violenta a hegemoniei anglo-saxone în Europa de Rasarit. Prin urmare alegerea Poloniei si a României drept tinte ale vizitelor prezidentiale se împletea perfect cu tactica geopolitica a Hexagonului: tactica atent urmarita de Charles de Gaulle era de a încuraja o anumita rebeliune a satelitilor Uniunii Sovietice si începea cu tarile care aveau mari afinitati culturale cu Franta aflata aparent pe aceleasi pozitii fata de Statele Unite ale Americii. Încurajând nationalismul polonez si român, de Gaulle cauta parteneri si încerca sa suscite emuli în Pactul de la Varsovia, care sa revendice acelasi lucru ca si el: suprimarea blocurilor militare din Europa!

Începutul anilor '60 fusese de bun augur în privinta legaturilor româno-franceze. Relatiile Frantei cu România luasera o turnura noua înca de prin 1963-64, când legatiile diplomatice ale celor doua tari au fost ridicate la rang de ambasada (17 decembrie 1963), în urma primelor contacte pe plan diplomatic si cultural.

Regimul de la Bucuresti îsi manifesta în mod vizibil o tendinta de independenta fata de Moscova, dupa ce ani de zile fusese aliniat total la politica acesteia.

Relatiile României cu Franta se intensificasera dupa stabilirea primelor contacte pe plan cultural si diplomatic, ducând la ridicarea legatiilor celor doua tari la rang de ambasada1. Vizita delegatiei române în Franta, condusa de primul ministru Ion Gheorghe Maurer, care solicita sprijin economic, a strâns relatiile dintre cele doua tari.

Pe fondul dezghetului intern început cam de prin 1962, România a solicitat Frantei sprijin si colaborare economica prin delegatia condusa de primul-ministru Ion Gheorghe Maurer (27 iulie-3 august 1964), într-un context de deschidere spre Occident care se va accelera dupa moartea lui Dej si venirea la putere a lui Ceausescu. Apelul adresat Frantei poate fi privit si în contextul altor actiuni spectaculoase pe plan extern ale României întreprinse în acei ani: de la "declaratia din aprilie" 1964 prin care România se plasa la distante egale de China si URSS, pâna la stabilirea de relatii diplomatice cu Germania Federala (ianuarie 1967) si, mai ales, mentinerea relatiilor cu Israelul dupa Razboiul de sase zile din iunie 1967, conjugata cu libertatea de emigrare a evreilor.

Aceasta Declaratie a Comitetului Central al Partidului Comunist Român din aprilie 1964 a fost receptata în Occident drept o adevarata politica de independenta a României fata de Moscova, iar statele vestice, în dorinta de a face o spartura cât mai mare în blocul comunist, au încurajat aceasta orientare.

Perioada 1964-1974 a reprezentat pentru România, pe lânga acest "dezghet" ideologic, o deschidere spre Occident si o revenire la valorile nationale.

...O larga deschidere asadar, în care România dadea dovada de un anumit spirit de fronda în mijlocul tarilor blocului sovietic; "noul curs" al politicii românesti din regimul Dej se prelungise si în activitatea internationala a lui Ceausescu si a coechipierilor sai Maurer sau Chivu Stoica.

Vizita presedintelui celei de-a V-a Republici Franceze în România trebuia de fapt sa aiba loc în luna iunie 1967, însa a fost amânata din cauza razboiului de sase zile dintre Israel si statele arabe. În urma miscarilor studentesti care izbucnisera în Europa Occidentala si în Franta în mai 1968, vizita ar fi putut sa fie înca o data amânata, însa presedintele Frantei a refuzat cererea colaboratorilor sai de a ramâne la Paris pentru rezolvarea crizei si a onorat invitatia lui Ceausescu. Importanta deosebita pe care de Gaulle o acorda vizitei în România s-a situat, iata, cel putin pe moment, deasupra importantei evenimentelor de ultima ora de la Paris, deasupra tensiunii pe care o provocase "Noaptea baricadelor" de la Sorbona, din 10-11 mai. Asadar, în zilele pe care Charles de Gaulle le-a petrecut în România, tara sa era marcata profund de agitatia miscarilor studentesti izbucnite în Cartierul Latin, miscari carora li se alaturasera sindicatele într-o greva generala ce a paralizat Franta timp de 15 zile.

Evenimentul s-a aflat într-o suita de decizii spectaculare si curajoase ale Frantei gaulliste: recunoasterea Chinei comuniste (1964), retragerea din NATO (martie 1968) sau închiderea bazelor straine de pe teritoriul ei si constrângerea Comandamentului Pactului Atlanticului de Nord sa se mute la Bruxelles în octombrie 1967.

Anul 1968 marcase, pâna în momentul vizitei lui de Gaulle, o ampla intensificare a contactelor oficiale la cel mai înalt nivel dintre România si cancelariile occidentale, cu unele personalitati politice de prim rang. În ianuarie 1968, Ion Gheorghe Maurer, presedintele Consiliului de ministri, se întâlnise cu maresalul Iosip Broz Tito, apoi facuse o vizita în Italia unde a fost primit de primul-ministru Aldo Moro, dar si de Papa Paul al VI-lea, într-o audienta particulara. O delegatie economica a R.S.R. s-a aflat, tot oficial, în Marea Britanie. Ion Gheorghe Maurer se întâlnise la Helsinki cu primul-ministru al Finlandei si apoi la Oslo cu premierul Suediei.

Dupa vizita lui Maurer în S.U.A., unde se hotarâse alegerea lui Corneliu Manescu ca presedinte al Adunarii Generale a ONU, Nicolae Ceausescu a lansat tezele din iulie 1967 unde reafirma "dezvoltarea libera si independenta a fiecarei natiuni socialiste", "egalitate în drepturi între state", "neamestecul în treburile interne".

Prin urmare România devine un partener al politicii externe a Frantei gaulliste gratie unei politici externe spectaculoase: abordarea unor relatii mai intense cu Occidentul în primii trei ani de la preluarea puterii de catre Ceausescu; reluarea relatiilor cu RFG precum si mentinerea legaturilor cu Israelul.

Calafeteanu, Ion - Istoria politicii externe în date, Editura Enciclopedică,București, 2003;

Frunza, Victor - Istoria comunismului în România, București, 1999;

Durandin, Catherine - Nicolae Ceausescu, vérités et mensonges d'un roi communiste, Éditions Albin Michel, Paris, 1990 (Nicolae Ceausescu. Adevaruri si minciuni despre un rege comunist), Editura Nemo, Bucuresti, 1992;

Oprescu, Șerban - Ceausismul - România între anii 1965-1989, Editura Albatros, Bucuresti, 2006;

Ureche, Mihai, Rogojan, Aurel - Servicii secrete straine, Editura PACO, Bucuresti, 1999

Andrei, Ștefan - (interviu), "Jurnalul National" din 8 februarie 2008, din editia speciala dedicata relatiilor româno-franceze cu ocazia vizitei presedintelui Nicolas Sarkozy în România;

Scurtu, Ioan - Istoria contemporană a României (1918-2005), Editura Fundației România de mâine, București, 2005.