Dimitrie Gusti - În Memoria Oricărui Român

A fost profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, ministru al învăţământului (1932 - 1933), membru al Academiei Române din 1919 şi apoi preşedinte al ei (1944 - 1946), membru al mai multor academii, societăţi şi institute de sociologie de peste hotare.

Este fondatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti. D. Gusti rezumă sistemul său sociologic la câteva enunţuri: societatea se compune din unităţi sociale, adică din grupări de oameni legaţi între ei printr-o organizare activă şi o interdependenţă sufletească; esenţa societăţii este voinţa socială; voinţa socială depune ca manifestări de viaţă: o activitate economică şi una spirituală, reglementate de o a activitate juridică şi de o activitate politică; voinţa socială este condiţionată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic şi istoric; schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activităţile ei şi sub înrâurirea factorilor condiţionanţi, se numesc procese sociale; î nceputurile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă şi, deci, le putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendinţe sociale .

Plecând de la sistemul său, Dimitrie Gusti a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învăţători etc.

A iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 - 1948). A obţinut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituţionaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială.

A fondat şi condus Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944 - 1948), Institutul de ştiinţe sociale al României (1939 - 1944), Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice (1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului (1936).

A înfiinţat şi a condus revistele "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" (1919 - 1943), "Sociologie românească" (1936 - 1944) ş.a.

Opere principale:

"Egoismus und Altruismus" (1904), "Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik" (1908), "Cosmologia elenă" (1929), "Sociologia militans" (vol. I, 1935; vol .I si II, 1946), "Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii" (2 vol., 1939), "Problema sociologiei" (1940), "La science de la realite sociale" (1941).

RECONSTITUIREA MUZEALĂ A UNOR OBICEIURI POPULARE TRADIŢIONALE ROMÂNEŞTI

Obiceiurile populare tradiţionale ale românilor au atras atenţia multor oameni de ştiinţă şi de cultură, începând cu Dimitrie Cantemir, lor adăugându-li-se numeroase relatări ale unor călători străini, în trecere prin ţările române.

Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ”ASTRA” din Sibiu a început, în anul 1998, reconstituirea în ”Dumbravă” a obiceiurilor de Ispas, de Sânziene şi de Sf. Ilie, iar în anul 2004 Ropotinul ţestelor – prin aducerea în cadrul Muzeului în aer liber a locuitorilor unor sate în care acestea se mai practică sau au fost reînviate din uitare în ultimii ani.

În ziua de Ispas, consemnează Simion Florea Marian, ”prin ferestre se pune leuştean şi tot cu acesta se bat vacile, ca să nu le strice strigoaiele, iar pe sine se încing şi se bat anume ca să se îngraşe. Din ziua de Paşti şi până în ziua de Ispas, partea cea mai mare a românilor, când se vizitează sau se întâlnesc unul cu altul, se salută numai cu cuvintele: Hristos a înviat şi Adevărat c-a înviat. În ziua de Ispas însă se salută cu: Hristos s-a înălţat şi Adevărat că s-a înălţat.”

Reconstituirea în muzeu a sărbătorii de Ispas s-a făcut în anii trecuţi cu locuitorii din Sibiel iar în anul 2005, într-o nouă formulă de prezentare, cu elevii Şcolii generale cu clasele I-VIII, nr. 24 din Sibiu, pregătiţi de către dna. învăţătoare Maria Scheau. Pe platoul din faţa bisericuţei de lemn din Bezded s-a ţinut o slujbă religioasă şi preotul i-a binecuvântat pe cei prezenţi. Elevii aceştia, care au mai prezentat anul trecut în muzeu obiceiuri de iarnă şi colinde, deşi învaţă la oraş, au studiat obiceiul practicat în lumea satului şi l-au reconstituit în Muzeul în aer liber din Dumbravă. Au ocolit de câte trei ori biserica şi troiţele din vecinătate, cântând: ”Sfântă Cruce, nu te duce,/ Că vin junii, cu cai buni,/ Şi fete mari cu cununi,/ Şi bătrâni cu-nchinăciuni, / Şi preoţi cu rugăciuni…”

Semnificaţia ritualului înconjurării bisericii şi a troiţelor, în sens invers acelor de ceasornic (”sensul vieţii”), este a invocării Proniei cereşti de a binecuvânta credincioşii. Este interesant fenomenul de preluare a unor obiceiuri specifice lumii satului, de către tinerii de la oraş. Schimbările rapide ce-au avut loc în lumea satului, dispariţia multor bătrâni păstrători ai acestor tradiţii, au dus în multe părţi la uitarea lor. Iată cum unii tineri entuziaşti, impresionaţi de ”magia” unor ritualuri populare foarte vechi, au început să le reînvieze şi să le practice.