Apariția frontierelor românești

Originile si traditiile frontierelor romanesti

Puterea de conservare a identitatii unei comunitati umane o constituie supravegherea si apararea spatiului de convietuire, precum si a potentialului de valori umane, spirituale, culturale si economice create de-a lungul istoriei de comunitatea respectiva in spatiul sau.

Frontiera nationala privita retrospectiv poarta amprenta evolutiilor si involutiilor spatiului in limitele caruia si-a plamadit existenta poporul roman, cu toate ingerintele suportate. Trebuie sa evidentiem ca premisa fundamentala, ca “traditie-mama”, caracterul stabil al poporului roman pe acelasi spatiu geografic.

In raport cu evolutia istorica a comunitatilor omenesti, de la formatiunile de triburi, obstile si uniunile de obsti, tarile, cnezatele, voievodatele si mai tarziu statele centralizate feudal in diferite stadii de dezvoltare au avut o imagine mereu mai clara asupra delimitarii teritoriului in care existau, luand masuri de protectie si aparare a acestuia prin oameni special imputerniciti de comunitatea respectiva.

Daca marturiile arheologice atesta pe spatiul locuit azi de romani existenta unor civilizatii cu trasaturi comune de cultura materiala si spirituala, atestarile documentare scrise de mai tarziu releva existenta unui popor numeros, dacii si getii in stanga si in dreapta Dunarii, in zona carpatica si extracarpatica, facand parte din marea familie a tracilor care ocupau o vasta arie geografica din centrul Europei pana in Balcani.

Herodot, “parintele istoriei” si alti mari scriitori ai antichitatii, istorici si geografi precum Diodor din Sicilia, Ptolemaios, Trogus Pompeius, folosind izvoare anterioare cuceririi romane, vorbesc de existenta populatiei daco-gete organizate in spatiul carpato-danubiano-pontic, chiar inainte de secolul al patrulea i.Hr.

Puterea lui Burebista “celui dintai si celui mai mare dintre regii din Tracia” se exercita pe un teritoriu vast care atingea spre apus Cadrilaterul boem, Dunarea de mijloc si Morava, spre nord Carpatii Padurosi, spre rasarit Bugul si Marea Neagra, iar spre miazazi lantul Balcanilor. Dupa Strabon, ostirea lui Burebista de aproximativ 200.000 de oameni a permis neutralizarea primejdiei celtice si consolidarea frontierelor de vest si nord-vest ale Daciei. In cadrul acestei adevarate armate se gaseau si corpuri de militari destinati, mai ales, sa vegheze la paza si linistea marginilor statului dac.

Statul dac si-a construit linii forificate, presarate cu puternice cetati de aparare situate pe coamele muntilor. Linia aceasta se termina la confluenta Ariesului cu Somesul unde se afla o cetate care s-a mentinut pana in secolul XIII, cand a fost distrusa de mongoli.

Izvoarele istorice ale vremii atesta faptul ca marele rege dac Decebal (87 – 106) s-a preocupat permanent de a consolida hotarele tarii, fiind tot timpul cu privirea tintita spre Balcani unde romanii isi stabilisera administratia si tinteau spre nordul Dunarii.

Dupa transformarea Daciei in provincie romana, paza hotarelor s-a realizat dupa norme specifice romane. S-au construit intr-un timp foarte scurt peste 100 de fortificatii cu turnuri din piatra cioplita (castella), valuri si santuri. Unele di ele erau dispuse mai ales de-a lungul hotarelor Daciei romane, iar altele in lungul fluviului Donaris sau Dona Re, cum numeau dacii Dunarea, pe care patrulau permanent nave usoare si rapide ale flotelor “Classis Flavia Moesica” si “Classis Pannonica”. De asemenea, litoralul Pontului Euxin era supravegheat permanent de o puternica flota compusa din 40 de corabii.

Numarul castrelor si castelelor de granita – unde stationau trupe romane – era variabil in functie de configuratia terenului. Astfel, de-a lungul litoralului ele erau amplasate la circa 1500 de metri unul de celalalt, tinand legatura intre ele la vedere, iar la Dunarea de Jos erau la distanta de 700 – 800 de metri. Pe frontiera de Vest, datorita existentei unor numeroase obstacole naturale ce au facut inaccesibila patrunderea pe anumite portiuni de teren a atacatorilor, turnurile de veghe, castrele si castelele au fost situate la distante mult mai mari.

Efectivele care stationau in castre sau castella erau diferite ca marime. Astfel, in castrul de la Mehadia stationa o cohorta formata din 1000 de luptatori dintre care 240 erau calareti; la Caseiu se gasea o cohorta cu efective reduse, constituita numai din ostasi calari care supravegheau intregul curs al Somesului Mic, intre dealurile Ciceului si culmea Brezei.

Fortificatiile de margine din vremea geto-dacilor, valurile de pamant (vallum) si din piatra, limesurile si castrele romane, movilele si gorganele, feluritele insemne teritoriale de piatra si lemn ale erei de dinaintea si de dupa Hristos, tot atatea dovezi ale preocuparilor de marcare a vetrei de locuire. Inca de pe vremea cand Horatiu descrie acele immetata – ogoarele nehotarnicite ale getilor, se avea in vedere imensitatea tinuturilor stapanite de acestia si nicidecum infinitul netarmurit al intinderii.