Bere Timișoreana

1.ISTORIA ŞI TEHNOLOGIA BERII

1.1 Berea la Summerieni

Legendele vechiului Summer ne spun un lucru pe care cercetătorii zilelor noastre l-au aflat după ani de studii: fabricarea berii constituie primul pas al omului către civilizaţie.

Rolul civilizator al berii este prezentat în principala legendă a Summerului- Epopeea lui Ghilgames. Tăbliţele scrise în alfabetul cuneiform ne povestesc că Enkidu- viitorul tovarăş de arme al lui Ghilgames a fost mai întâi un om sălbatic, trăitor prin păduri alături de fiarele sălbatice. După câteva lupte care dovedesc că cei doi aveau puteri egale, Ghilgames îl civilizează pe Enkidu la un ospăţ unde acesta „ mănâncă până se satură, bea lapte şi cupe de bere, i se îmblânzeşte inima, îi străluceşte faţa şi începe să cânte plin de bucurie”. Enkidu intră în lumea oamenilor cu ajutorul mâncării şi a berii- o metaforă a puterii miraculoase a acestei băuturii.

Berea era atât de importantă pentru Summer, încât exista chiar şi o zeiţă a berii şi a belşugului: zeiţa Ninkasi. Summerienii ne-au transmis şi prima reţetă a berii, veche de 6000 de ani, prin intermediul zeiţei Ninkasi, care descrie amănunţit coacerea grânelor, fermentarea, filtrarea şi îndulcirea berii cu miere.

Ninkasi juca un rol important şi în fertilitatea cuplurilor- expresia „lună de miere” o avem tot de la summerieni, care după nuntă puneau la dispoziţia celor 2 proaspăt căsătoriţi bere îndulcită cu miere cât pentru o lună de zile.

Cercetătorii confirmă afirmaţia legendei: „fabricarea berii este în mod obligatoriu un act conştient care necesită o aprovizionare constantă şi în cantităţi mari cu cereale. Doar o civilizaţie sedentară şi cu o agricultură productivă poate asigura aceste condiţii, astfel ca tocmai civilizaţia summeriană- cea mei veche civilizaţie complexă a lumii este cea care a fabricat berea pe care a pus-o la loc de cinste în calitate de pilon al societăţii.

1.2 Berea la Greci şi Romani

Civilizaţia antică greco-romană cunoştea foarte bine berea, însă nu o aprecia în mod deosebit, berea fiind considerată o băutură a celor săraci. Cu toate acestea, cartierele Romei şi ale Atenei erau pline de mici făbricuţe de bere care aprovizionau mici cârciumoare şi însuşi cuvântul bere provine din latinescul „bibere- a bea”. Mai mult Iulius Cezar era un împătimit băutor de bere şi legenda ne spune că atunci când a trecut Rubiconul cu legiunile sale pentru a cuceri Roma, Cezar a toastat cu bere.

Legendele latine ne mai spun că Dionissos deşi era zeul vinului a fost cel care a introdus berea acolo unde nu era posibilă creşterea viţei de vie. Cu toate că cetăţeni romani nu apreciau foarte mult berea, medicii romani o făceau. Tratatele de medicină din antichitate ne-au transmis numeroase reţete în care berea juca rolul principal: Antyllus recomanda femeilor care alăptau să bea bere cu frunze de palmier uscate şi pisate. Philumenus recomandă împotriva îţepăturilor de viespe berea amestecată cu usturoi pisat, iar Marcellus Empirius susţinea că „ un pahar de bere fiartă cu sare potoleşte tusea”. Interesant este că toate aceste reţete se găsesc până în prezent în medicina tradiţională europeană.

Romanii au mai făcut ceva important pentru istoria berii: au transferat meşteşugul acesteia în nordul Europei popoarelor germanice, unde berea a cunoscut o a doua perioadă de înflorire după epoca summeriană. Germanii s-au aplecat cu răbdare asupra meşteşugului berăritului şi au transformat berea în băutura lor naţională. Urmând aceiaşi paşi ca şi anticii summerieni germanii au reuşit totuşi să obţină beri diferite în funcţie de lemnul butoaielor în care era pus mustul la fermentat. Însă nerecunoaşterea proceselor chimice care stau la baza fabricării berii au făcut ca experienţa transmisă de la meşter la ucenic să fie singura modalitate de a asigura o băutură de calitate.

1.3 Berea în Evul Mediu

În epoca medievală, lungile perioade de post din mănăstirile catolice îi epuizau de foarte multe ori pe cei care îşi închinaseră viaţa lui Dumnezeu. Şi cum canoanele nu spuneu nimic de băuturi, călugării catolici din nordul Europei şi-au dat seama că numărul mare de calorii îi permite berii să fie un aliment desăvârşit pentru perioada postului. În multe mănăstiri raţia unui călugăr putea ajunge chiar până la 5 litri de bere pe zi. De aici a apărut şi zicala „bea ca un templier”, cu referire la ordinul călugărilor militari deveniţi faimoşi în timpul cruciadelor. Experienţa transmisă din generaţie în generaţie le-a permis călugărilor din nordul Europei să devină unii dintre cei mai pricepuţi bereri ai continentului. În momentul în care berea produsă în mănăstiri a început să fie destinată comerţului, călugării au căutat să-şi protejeze reţetele prin intermediul unor patente imperiale. Fiecare mănăstire s-a specializat în producerea unei beri cu o anumită aromă, de cele mai multe ori reţetele rămânând secrete astfel că aceste beri călugăreşti sunt unele dintre cele mai apreciate de-a lungul timpului până în ziua de azi.

În aceiaşi perioadă, urmând aceiaşi paşi ca şi antici summerieni, germanii au reuşit să obţină beri diferite în funcţie de grânele din care era obţinut malţul, dar şi în funcţie de lemnul butoaielor în care era pus mustul la fermentat.

În acele vremuri calitatea berii depindea foarte mult de priceperea meşterului berar şi de cea a meşterului dogar. Datorită faptului că berea nu putea fi păstrată foarte multă vreme şi nici nu putea fi transportată la distanţe mari, au rezultat prin toată Europa de Nord, o puzderie de fabrici de bere.

În Anglia medievală berea era apreciată în funcţie de modul în care era uscat malţul; despre galezi se spunea că doar ei sunt în stare să bea berea pe care o făceau din malţ uscat cu turbă, ceea ce dădea berii galeze o aromă extrem de aparte şi puternică. În schimb, erau foarte apreciate de către englezi berile făcute din malţ uscat la foc din lemn importat din Norvegia.