Aditivi alimentari

Aditivii alimentari sunt substanţe adăugate intenţionat alimentelor pentru a le oferi proprietăţi suplimentare fata de cele de baza, de exemplu culoare, îndulcire sau pentru conservare.

Aditivii alimentari sunt definiţi de către legislaţia Uniunii Europene ca orice substanţă care nu este consumata în mod obişnuit ca şi ingredient al unui aliment indiferent daca are sau nu valoare nutritiva, adăugarea lui intenţionată la un produs în scop tehnologic făcându-l componenta directa sau indirecta a acelui produs.

Aditivii alimentari sunt unul dintre subiecte care îi îngrijorează pe consumatori.

Aditivii alimentari sunt folosiţi de secole. Conservarea alimentelor a început când omul a învăţat să păstreze roadele din recolta pana în următorul an, carnea si pestele cu sare si fum. Egiptenii foloseau coloranţi şi arome pentru a intensifica atractivitatea unor feluri de mâncare, iar romanii foloseau condimente şi coloranţi pentru conservarea alimentelor. Aceste metode de conservare sunt valabile şi astăzi.

In ultimii 50 de ani s-au descoperit multe substanţe noi care îndeplinesc numeroase funcţii în alimente, numite aditivi alimentari: emulsificatori in margarina, îndulcitori in produsele care conţin calorii puţine si o gama larga de conservanţi si antioxidanţi.

Aditivii îndeplinesc numeroase funcţii în alimente. Alimentele sunt supuse condiţiilor de mediu, cum ar fi schimbările de temperatura, oxidare si expunere la microbi, factori care pot schimba compoziţia lor originara. Aditivii alimentari joaca un rol important în menţinerea calităţii si caracteristicilor alimentelor pe care consumatorii le cer. Aditivii alimentari sunt autorizaţi de Uniunea Europeana pentru toate statele membre, la fel ca si pentru Norvergia si Islanda.

Legislaţia Uniunii Europene prevede ca pot fi folosiţi doar acei aditivi care sunt autorizaţi. Majoritatea aditivilor pot fi folosiţi în cantităţi limitate în anumite produse alimentare. Daca nu sunt prevăzute limite pentru folosirea unui aditiv, atunci acesta va fi utilizat conform procedurilor de fabricare, adică doar în cantitatea necesara pentru obţinerea efectului tehnologic dorit.

Aditivii alimentari pot fi autorizaţi doar daca:

- sunt necesari din punct de vedere tehnologic pentru producţie;

- nu înşeală consumatorul,

- nu reprezintă un risc pentru sănătatea consumatorului.

Înainte de a fi autorizat un aditiv alimentar este evaluat de către Comitetul Ştiinţific al Alimentelor, un grup de experţi care avizează Comisia Europeana despre date legate de siguranţă administrării.

Utilizarea aditivilor alimentari trebuie sa fie întotdeauna precizata pe ambalajul produselor, pe categorii (antioxidanţi, conservanţi, coloranţi, etc.). Se precizează fie numele aditivului fie denumirea E - număr. Bazat pe informaţii primite de la Statele Membre, Comisia Europeana a elaborat un raport despre aditivii care pot fi folositi în Uniunea Europeana. Substanţele aromatizante sunt acele substanţe folosite pentru a da gust sau miros alimentelor. Legislaţia comunităţii defineşte diferite tipuri de arome si anume: naturale, identice cu cele naturale si artificiale. Acestea sunt obţinute din plante sau au origine animala, sau pot fi obţinute prin încălzire sau afumare. Si utilizarea acestor substanţe este reglementata prin directive directe de la Comisia Europeana.

In anii 1970, câţiva cercetători au sugerat ca schimbările în dieta au coincis cu o creştere a numărului de copii cu probleme comportamentale. Ideea ca aditivii alimentari si coloranţii, in mod particular, ar putea fi cauza hiperactivităţii, a generat numeroase interese si controverse. Studiile însa au infirmat aceasta legătura.

Aditivii alimentari sunt folosiţi pentru conservarea si îmbunătăţirea proprietăţilor organoleptice ale produselor încă din cele mai vechi timpuri. De exemplu conservarea alimentelor prin saramura, cu oţet, sare pentru prezervarea cărnii sau dioxid de sulf pentru prezervarea vinului. La sfârşitul secolului XX au fost introduşi mai mulţi aditivi de origine naturala sau artificiala. Pentru a reglementa aceşti aditivi, pentru a informa consumatorii, fiecărui aditiv i s-a administrat un anumit număr. Iniţial aceştia au fost „E-număr” utilizaţi în Europa pentru toţi aditivii aprobaţi. Lista acestor numere a fost adoptata si se extinsa de către Comitetul Codex Alimentarius care identifica toţi aditivii indiferent daca sunt aprobaţi sau nu.

Numerele E sunt toate cu prefixul „E”, dar tarile dinafara Europei utilizează doar numărul chiar daca în Europa este aprobat sau nu. De exemplu acidul acetic este aditivul 260, deci este prezent pe ambalajele alimentelor comercializate în Europa ca E260. Aditivul 103, alknet, nu este autorizat sa fie folosit în Europa deci nu are un număr E deşi este aprobat în Australia si Noua Zeelanda.

Ce sunt de fapt aceşti aditivi alimentari? Cea mai mare parte a lor sunt substanţe chimice de sinteza care nu se găsesc în mod natural nici în regnul vegetal nici în cel animal, deci nu ar trebui sa facă parte din alimentaţia noastră. Organismul uman, văzut prin prisma biochimica, nu deţine cai metabolice proprii acestor substanţe, iar pe de alta parte, aceste substanţe care sunt obţinute în urma unor reacţii chimice "în eprubeta", sunt lipsite de energiile vitale pe care în mod natural substanţele produse de natura le conţin. Din acest punct de vedere, putem spune ca aditivii alimentari sunt substanţe "moarte", ba mai mult, ei sunt, prin împrumutarea de cai metabolice necesare biotransformării lor în vederea eliminării din organism, consumatori de energie vitala din rezerva proprie a organismului.