Uniunea Europeană

Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de ţări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, ţările europene încep să se unească, din punct de vedere economic şi politic, în cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, propunându-şi să asigure o pace durabilă.

Declarația lui Schuman din 9 mai 1950 (cunoscuta mai târziu ca Ziua Europei), a avut loc după două ședințe de cabinet, propunerea a devenit politica franceză guvernamentala. Franța a fost astfel primul guvern care a fost de acord să împartă suveranitatea și să crească într-o Comunitate supranaționala. Este stabilit un plan pentru o Comunitate Europeana pentru aduna membrii intr-o piata comuna.

Schuman a propus ca "Productia franco-germana de carbune si otel în ansamblul său să fie plasate sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise participării altor țări din Europa." Un astfel de act a fost menit să contribuie la creșterea economică și de a consolida pacea între Franța și Germania, care au fost dușmani din totdeauna. Cărbunele și oțelul au fost resurse vitale necesare pentru o țară la război, astfel încât punerea în comun a acestor resurse între două tari dusmane a fost văzut mai mult decat simbolic. Schuman a văzut decizia guvernului francez cu privire la propunerea sa, ca primul exemplu a unei comunitati democratice și supranaționale, o nouă dezvoltare în istoria lumii. Planul a fost, de asemenea, considerat de unii, cum ar fi Monnet, ca un prim pas spre o Federeratie Europeana.

Declarația lui Schuman care a creat CECO are diferite scopuri :

- S-ar marca nașterea unei Europe unite

- S-ar face imposibila ideea de razboi intre statele membre

- S-ar încuraja pacea în lume

- S-ar transforma Europa cu « pas cu pas » proces , ducând la unificarea Europei democratice, incluzând atât Europa de Est și Europa de Vest, despartite de Cortina de Fier.

- S-ar crea prima instituie supranationala

- S-ar crea o piață unică pe întreg teritoriul Comunității

- Acest lucru, incepand cu sectorului cărbunelui și al oțelului, ar revitaliza întreaga economie europeană prin procese de comunitate similare.

- Aceasta ar îmbunătăți economia mondială și țările în curs de dezvoltare, cum ar fi Africa.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. A reprezentat aplicarea unul plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcut public de ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens de Statele Unite.

CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană și în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht).

Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul de instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecință, CECO a încetat să existe la 23 iulie 2002, iar responsabilitățile și bunurile sale au fost preluate de CE.

1953, 10 februarie Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului devine funcţională. Cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la materiile prime.

La 25 martie 1957 sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) cunoscuta sub denumirea de „piata comuna”, de către cele şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda; tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. S-au desfasurat patru valuri de aderare:1973 Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlanda de Nord; în 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia.

CEEA a elaborat standarde de bază pentru sănătate şi protecţia muncitorilor şi a populaţiei, precum şi procedurile de monitorizare şi implementare a acestor standarde. Pentru a lupta împotriva lipsei generalizate de energie „tradiţională” din anii cincizeci, cele şase state fondatoare (Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos) au încercat să găsească în energia nucleară o modalitate de a obţine independenţa energetică. Deoarece costurile investiţiilor în energia nucleară depăşeau posibilităţile statelor considerate în mod individual, statele fondatoare s-au unit şi au format Euratom.

În linii generale, tratatul are drept obiectiv să contribuie la formarea şi la dezvoltarea industriilor nucleare europene, astfel încât toate statele membre să poată profita de dezvoltarea energiei atomice şi să garanteze securitatea aprovizionării. În acelaşi timp, tratatul asigură un nivel ridicat de securitate pentru populaţie şi împiedică deturnarea materiilor nucleare destinate unor scopuri civile către obiective de tip militar. Este important de reţinut faptul că Euratom nu are competenţe decât în domeniul energiei nucleare civile şi paşnice.