Translația continentelor

Chiar din primele harti ale Americii s-a putut observa asemanarea uluitoare dintre tarmul Lumii Noi si cel al Lumii Vechi. Aceasta asemanare a ridicat intrebarea fireasca: este posibil ca aceste continente indepartate sa fi fost candva unite?

La mijlocul anilor 1800 cercetatorii au inceput sa adune fosile (urme ale formelor de viata preistorice) din rocile de stanca ale continentelor indepartate intre ele. La inceputul anilor 1900, geologul american Frank B. Taylor a sugerat ca continentele s-ar fi putut indeparta intre ele. El a presupus ca translatia continentelor a creat presiunile laterale ce au provocat aparitia lanturilor muntoase.

Teoriile lui Wegener

Independent de observatiile lui Taylor, meteorologul, geofizicianul si astronomul german Alfred Wegener a facut cercetari in scopul determinarii schimbarilor climatorice de-a lungul istoriei Pamantului. El a cautat cheia misterelor prin studierea fosilelor. A gasit spre exemplu, fosile ale unor plante tropicale sub stratul de zapada si gheata din Groenlanda, iar alte semne existente in roci indica faptul ca o parte a Africii de Sud si din partea tropicala a Americii de Sud au fost candva acoperite cu gheata.

Wegener a dat raspunsul la aceste intrebari in cartea lui intitulata "Die Enstehung der Kontinente und Ozeane" (Originea Continentelor si a Oceanelor, 1915). Ipoteza lui era ca - pe vremea cand avea plante tropicale - Groenlanda se situa undeva in jurul Ecuatorului. Suprafetele intinse ale Africii si Americii de Sud trebuiau sa se situeze undeva in jurul Polului Sudic, cand erau acoperite cu gheata. Cu alte cuvinte, continentele s-au deplasat din pozitia lor anterioara.

Teoria translatiei continentelor a fost in general acceptata pana in anii cinzeci-saizeci. Intre timp, insa, s-au acumulat atatea dovezi, incat teoria n-a mai putut fi ignorata. S-a creat un termen nou pentru descrierea fenomenului: tectonica placilor. Potrivit acestei teorii continentele se afla in miscare continua, cu o viteza de deplasare intre ele de 1-10 cm pe an, pe placile intinse care formeaza scoarta terestra. Acceptarea miscarilor placilor tectonice a deschis o noua era in studiul Pamantului.

Puzzle de continente

Primele teorii asupra miscarii continentelor s-au bazat pe similitudinile tarmurilor continentelor, ale Americii de Sud si Nord, respectiv ale Africii si Europei.

Adevaratele granite dintre continente nu sunt tarmurile. In jurul fiecarui continent se intinde o regiune numita platforma continentala sau self, care este acoperita cu apa de mica adancime si care face parte din continent. Marginea adevarata a continentelor este la taluzul continental care coboara vertiginos pana la fundul oceanelor. Daca desenam conturul platformelor continentale, la o adancime de circa 1000 m, atunci din modelarea formelor cu ajutorul calculatorului se distinge o corespondenta si mai puternica a continentelor.

Studiul rocilor, al structurilor de roci si al fosilelor a adus dovezi noi in sprijinul teoriei translatiei continentelor. Wegener a stiut, spre exemplu, ca in trecut au existat mai multe epoci glaciare. Cand clima Pamantului se raceste, suprafetele de gheatza ce acopera azi Antarctica si Groenlanda se extind. Gheata se deplaseaza spre exterior sub inflenta fortei gravitationale, iar rocile inghetate in stratul de gheata ara solul lasand brazde de teren. Gheata transporta si straturi formate din sfaramaturi de roci numite morena, din care se formeaza rocile de tilite.

Wegener inpreuna cu un geolog sud-african, Du Toit, au gasit multe brazde si depuneri de tilida pe continentele sudice: America de Sud, Africa, Antarctica, Australia si India. Se crede ca acestea s-au format in epoca carbonului superior si permianul timpuriu. Aceste suprafete au fost probabil prizonierele unei ere glaciare in acelasi timp, acum circa 300.000.000 de ani. Aceasta dovedeste ca continentele sudice erau unite la inceputul acestei ere glaciare.