Marea Neagră

1.INTRODUCERE

Marea Neagră este o mare din bazinul atlantic, situată între Europa şi Asia , care se învecinează cu Rusia, Ucraina, România, Bulgaria , Turcia şi Georgia. Prin Strâmtoarea Cherci se ajunge în Marea Azov, prin Bosfor în Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele în Marea Egee şi deci în Mediterană. Ea este un rest al Marii Sarmatice şi prezintă o serie de aspecte unice în lume. Marea se întinde pe o suprafaţă de 413.000 km². Cel mai adânc punct se află la 2466 m sub nivelul mării. Mareele sunt în general de mică amploare (cca. 12 cm). Salinitatea apei este în larg de 17-18 la mie, fata de 24-34 la mie în alte mări şi oceane. În zona litoralului românesc salinitatea scade şi mai mult, în mod obişnuit fiind între 7 si 12 la mie. Temperatura apei în timpul verii 23-25 C, în timpul iernii 0-13 C. Ţărmul românesc al Marii Negre se întinde pe o lungime de 245 km şi începe de la Gura Musura aflată la graniţa cu Ucraina, pâna la Vama Veche, la graniţa cu Bulgaria

Numele Mării Negre nu are legatura cu culoarea. Grecii o numeau la început “Pontos Axeinos” ( marea neprimitoare, marea ostilă), impresionaţi de furtunile şi de litoralul populat de triburi sălbatice. Dupa ce au colonizat regiunea şi au înglobat-o in civilizatia Elena, au schimbat denumirea în „Pontos Euxeinos” (marea primitoare), pentru a atrage bunavointa zeilor. Turcii au denumit-o Marea Neagră (Kara Deniz), ptr a face comparţia cu Marea Mediterana (denumita de ei Marea Albă)

2.CARACTERISTICI ALE BIOTOPULUI

2.1Lumina pătrunde până la 200m; intensitatea scade invers proporţional cu adâncimea. Transparenţa apei de mare şi pătrunderea luminii în mare joacă un rol foarte important pentru vieţuitoarele din acest mediu de viaţă.

În apele Mării Negre, ca şi în toate mările cu salinitate scăzută, fosforescenţa este de obicei scăzută. Unele fiinţe marine difuzează luminozitate în tot corpul, altele au localizată această funcţie în anumite puncte ale corpului lor. O fosforescenţă a apei se observă şi prin simplul fapt al mişcării valurilor, care creşte în intensitate la lovirea lor de stânci, de corpul unei nave sau când ramele unei bărci în mişcare lovesc apa.

2.2 Temperatura apei

Marea Neagră prezintă unele caracteristici specifice în ce priveşte repartiţia temperaturii în adâncime. Distribuţia temperaturii în straturile superioare al Mării Negre, până la adâncimea de 300 m, este mult diferită la sfârşitul iernii faţă de perioada de la sfârşitul verii. O dată cu creşterea adâncimii, creşte regulat şi temperatura până la fund. Vara temperatura apei rămâne constantă, până la adâncimea de 15-20 m. Spre adânc, temperatura scade foarte repede. Cea mai joasă temperatură în timpul verii se găseşte între 50 şi 100 m (în mijlocul mării). Către fundul mării temperatura este în jur de 7-9 º C. (Temperatura apelor adânci nu se modifică, deoarece apele grele de la fund, de provenienţă mediteraneană, cu temperaturi şi salinitate mare, nu se pot ridica şi deci nu se poate realiza un schimb de apă între suprafaţă şi adâncime.)

În vecinătatea coastelor distribuţia verticală a temperaturii este modificată de schimbările de schimbările care se produc în direcţia vântului.

În viaţa animalelor marine temperatura joacă un rol deosebit de important, deoarece în afară de mamifere, care au temperatura corpului constantă (homeotermie), celelalte organisme ale hidrosferei oceanice au temperatură variabilă şi sunt dependente de regimul termic al mediului de viaţă.

În Marea Neagră hamsia (Engraulis encrassicholus) părăseşte totdeauna ţărmurile Crimeii, în cazul scăderii temperaturii de la +7ºC la +5ºC. Hamsia se dezvoltă în mediu cu temperatură constantă şi se acomodează la variaţii bruşte de temperatură. Ciocnirea curenţilor reci şi calzi fac ca unele organisme să nu suporte acest fenomen (iubitoare de frig sau iubitoare de cald), ducând la pieirea în masă. Barbunoul, peşte de apă caldă, se înmulţeşte în Marea Mediterană timp de 4 luni, iar în Marea Neagră timp de o lună jumătate.

2.3 Salinitatea apei este scăzută, mai ales la gurile de vărsare ale Dunării şi ridicată în păturile adânci de apă. În Marea Neagră salinitatea creşte în mod regulat de la suprafaţă până la fund. Marea Nnneagră este alimentată cu apă sărată pe care o primeşte în adâncime din Bosfor. Apa venită, mai sărată şi mai grea, se scurge spre fund, se amestecă cu apele existente şi le măreşte salinitate până la 23 ‰.

Între Marea Neagră şi Marea Azov se produce un dublu curent, prin care se realizează transferul de apă îndulcită, până la adâncimea de 5 metri (curent de suprafaţă), iar dedesupt, un curent contrar, cu salinitate de 17‰, transportă apa din Marea Neagră în Marea Azov.

2.4 Oxigenarea apei

Oxigenarea apei variază în funcţie de anotimp şi de adâncimea apei. La suprafaţă cantitatea de oxigen variază odată cu anotimpul (mai mare în timpul iernii, mai mică vara). Oxigenul scade până la adâncimea de 50 metri, sau 100m ( în apropierea coastelor). La adâncimi mai mari oxigenul continuă să scadă. Contrar celor observate în alte mări, în Marea Neagră oxigenul încetează a mai exista de la adâncimea de ~150-200 m, din cauza curenţilor de convecţie în adâncime. Sub 150-200 m, oxigenul lipseşte cu desăvârşire, gazuş solvit fiind mai ales hidrogenul sulfurat. Hidrogenul sulfurat există datorită faptului că straturile adânci nu comunică cu apa de suprafaţă. El există şi la 150 m adâncime în mijlocul Mării Negre, dar în cantităţi mici. Acest gaz provine din descompunerea resturilor organice, care se adună pe fundul mării, cât şi din activitatea bacteriilor (acţiunea de reducere a sulfaţilor)