Geopolitica și geostrategie - teorii geopolitice

TEORII GEOPOLITICE

Pentru explicarea evenimentelor politice, sociale, economice, teoreticienii ştiinței geopolitice au elaborat o serie de modele explicative, care, prin aplicare, au fundamentat un anumit comportament în relațiile internaționale. Evoluția geopoliticii este astfel marcată de geneza teoriilor ce explică comportamentul geopolitic al actorilor politici, sociali şi economici în cadrul sistemului internațional. Încă de la începuturile ei, geopolitica îşi bazează raționamentele pe teorii specifice, chiar dacă deseori, greşit, domeniul teoriilor, ideilor, conceptelor şi în general al întregii construcții ştiințifice a fost considerat secundar în raport cu preocupările practice. În acest sens, se impune o prezentare detaliată a principalelor teorii geopolitice, care vin să completeze aparatul metotolologic impus unei ştiințe în formare. Abordarea teoriilor geopolitice va fi realizată într-o ordine cronologică în cadrul celor două direcții fundamentale ale gândirii geopolitice: geodeterministă şi geostrategică. În categoria teoriilor geodeterministe se încadrează teoria statului organic şi teoria spațiului vital. În categoria teoriilor geostrategică intră: teoria puterii continentale, teoria Ńărmurilor.

1. Teoria statului organic

Teoria statului organic ia naştere în cadrul curentului ştiințific organicist, specific Europei sfârşitului de secol al XIX-lea, sub influența darwinismului social şi determinismului geografic. Acest curent, puternic reprezentat în cadrul gândirii germane, are ca principali reprezentanți pe Friederich Ratzel şi Karl Haushofer. Friedrich Ratzel s-a remarcat în cadrul ştiinței geografice prin importanța acordată raportului existent între om şi mediu. Formația sa naturalistă în spiritul gândirii darwiniene, a determinat reorientarea concepției sale geografice spre descifrarea şi explicarea influențelor pe care mediul le exercită asupra populației umane. Din aceasta rezultă un punct de vedere determinist în întreaga construcție ştiințifică la Ratzel, chiar dacă relația om-mediu este abordată în ambele direcții. Două lucrări fundamentale cuprind esența gândirii lui Ratzel: Antropogeografia, publicată în 1882 şi 1891, respectiv primul şi al doilea volum, lucrare de bază în noua orientare a geografiei umane, şi Geografia Politică, publicată în 1897, în care este prezentat în detaliu rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state. În concepția sa ştiințifică se recunoaşte viziunea biologizantă, ideea de bază în construcția teoretică fiind asemănarea între stat şi organismul viu, statul fiind subordonat „aceloraşi influențe ca tot ce viețuieşte”.

Limitele analogiilor sale de natură biologică sunt recunoscute de acesta, el afirmând că statul este un organism imperfect şi se bucură de o independență care nu este specifică plantelor şi animalelor. El susține că, pe măsură ce are loc dezvoltarea tehnologică şi socială, statul politic se îndepărtează de fundamentul său organic. Un continuator al ideilor lui Ratzel, este generalul-geograf Karl Haushofer, în a cărui gândire geopolitică se întâlnesc elemente aparținând atât curentului statului organic cât şi celui geostrategic. Contribuția majoră adusă de Karl Haushofer la dezvoltarea geopoliticii nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă o lungă perioadă de timp aportul său a fost puternic contestat. Datorită apropierii lui de cercurile de putere național-socialiste şi a promovării unor idei folosite în cadrul ideologiei celui de al III-lea Reich, geopolitica lui Haushofer a fost deseori etichetată, imediat după cel de-al doilea război mondial, ca o operațiune de propagandă care urmărea să justifice ştiințific cuceririle hitleriste. În direcția organicistă, el preia de la Ratzel în primul rând concepția despre stat ca organism viu, cu fazele sale variabile de existență (naştere, maturitate, declin) determinate de variațiile frontierelor şi granițelor, şi conceptul de spațiu vital.

2. Teoria spațiului vital

Teoria spațiului vital îşi are originile în câmpul cultural specific Europei celei de-a două jumătăți a secolului al XIX-lea, în care afirmarea identităților naționale era o temă frecvent abordată. Dacă ideea spațiilor etnice şi istorice, a culturii şi conştiinței naționale, a statului şi suveranității aparține întregii Europe, în schimb ideea organicității legăturii dintre un anumit spațiu geografic şi populația care îl locuieşte este prin excelență o idee germană. Friedrich Ratzel este primul care conceptualizează termenul lebensraum (spațiu vital), dezvoltând teoria conform căreia evoluția oricărei specii, inclusiv umane, depinde, în primul rând, de adaptarea acesteia la condițiile de mediu. Ratzel, consideră necesară expansiunea teritorială în procesul de evoluție a unei specii, spațiul inițial devenind insuficient odată cu creşterea numărului populației. Pentru a se putea dezvolta, acea populație are nevoie să ocupe noi spații, să se extindă, acest lucru putând fi realizat prin ocuparea de noi teritorii, chiar şi în detrimentul altor populații mai puțin dezvoltate. Ulterior, Ratzel renunță la contextul general, referindu-se doar la populațiile umane. Astfel, spațiul vital devine un teritoriu geografic delimitat de granițe în interiorul căruia o populație îşi produce şi reproduce mijloacele necesare vieții, se formează ca etnie (rasă, în accepțiunea lui Ratzel) şi îşi afirmă personalitatea istorică. În timp, acest teritoriu geografic al originii, al matricei etno-rasiale, odată cu creşterea numărului populației şi dezvoltarea civilizației devine insuficient, fiind necesare noi spații pentru o dezvoltare sănătoasă. Teoria prinde rădăcini puternice în Germania începutului de secol al XX-lea, fiind reluată în numeroase lucrări.

1. BĂDESCU, I., DUNGACIU, D., Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995;

2. BĂDESCU, I., MIHĂILESCU, I., Geopolitică, globalizare, integrare, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2003;

3. BODOCAN, V., Geografie politică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997;

4. BRZEZINSKI, Z., Marea tablă de şah. SupremaŃia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000;

5. CLAVAL, P., Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaŃiul şi teritoriul în secolul al XX, Editura Corint, Bucureşti, 2001;