Geografia Mării Negre

Marea în istoria universală

Marea, prin toate problemele pe care le pune spiritului şi prin toate posibilităţile oferite dezvoltării materiale a popoarelor şi civilizaţiilor reprezintă un cadru foarte indicat pentru a trata despre mările curente ale istoriei universale. În mod deliberat ne folosim chiar de titlul bine cunoscutei lucrări a D-lui Jaques Pirenne, a cărui expunere este în foarte mare parte cea a fazelor succesive ale rivalităţii ce opune, începând cu zorii istoriei, imperiul continental puterii maritime.

N. Iorga folosea o metodă analoagă, atunci când îşi intitula lucrările pregătitoare pentru a sa Incercare de sinteză a istoriei omenirii: Chestiunea Dunării, Chestiunea Mării Mediterane, Chestia Oceanelor. Metchinikov studia raporturile dintre "civilizaţie şi marile fluvii istorice", al căror curs ajungea inevitabil la mare şi la ocean, etape necesare ale progresului. Tot ca "punct de plecare a progresului" era considerată marea de către Sir James Frazer, care constata ca "legile naturale au impus [ ] ca toate marile civilizaţii ale lumii să se nască pe pământuri roditoare, bine udate şi supuse influenţei atmosferei marine".

Trebuie într-adevar să recunoaştem că în lipsa altor elemente cronologice, istoria poate fi împărţită în etape, al căror criteriu determinant poate fi cadrul geografic al vreunei mări sau al vreunui ocean. Cine ar putea, de pilda, tăgădui că istoria antică - cel puţin ân cea a Europei şi a Orientului Apropiat - nu se concentrează, ca să zicem aşa, în jurul Mediteranei? Numele însuşi al acestei mari, care o situează în centrul lumii locuite, constituie o dovadă evidentă. Mediterana este cea care a vazut înflorind rând pe rând pe tărmurile ei civilizaţia egipteană, feniciană şi cretană, apoi cea a Eladei clasice şi a lumii elenistice, pentru ca apoi să se trezească aşezată "în centrul teritoriilor” stăpânite de Imperiul Roman. În Evul Mediu, Bizanţul, succede mai întâi Romei, pentru a împărţi mai întâi stăpânirea "mării interioare" cu Islamul, pe de o parte, şi cu republicile negustoreşti din serviciul cruciadelor, pe de altă parte.

Istoria modernă, dimpotrivă, este înainte de toate o problemă a Atlanticului. Dacă, la fel ca navigatorii din epoca medievală ar stabili portulanul marilor perioade ale istoriei universale, numele porturilor ar fi prin ele însele o indicaţie suficientă. Care sunt într-adevar marile porturi ale lumii antice? Sidon, Tyr, Pireu, Alexandria, Rhodos, Cartagina, la care se adaugă cele ale Imperiului Roman din bazinul occidental al Mediteranei: Ostia şi Massalia. În Evul Mediu, Constantinopolul cunoaşte o strălucire fără pereche, pentru a ceda apoi concurenţe tot mai active a porturilor italiene: Veneţia, Pisa şi Genova şi a Levantului, lista la care trebuie să fie adaugat mai târziu marele port catalan din Barcelona şi Marsilia renăscută. Toate aceste emporia sunt centre ale traficului mediteranean.

În epoca modernă viaţa economică se deplasează, o dată cu marile descoperiri, pe tărmurile Oceanului. De la Cadiz şi Lisabona, comerţul internaţional ajunge in porturile flamande, olandeze şi engleze, a căror supremaţie se afirmă în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea porturile franceze de la Atlantic cunosc, de asemenea, o mare prosperitate, în timp ce sfârsitul secolului al XIX-lea ridică la prim rang Hamburgul şi porturile americane. Cu toate acestea, canalul de Suez a restituit Mediteranei o parte din vechea sa importantă: bazele navale, care fixează pe tărmurile sale jaloanele Imperiului Britanic, se întind de la Gibraltar la Port-Said, trecând prin Malta, Cipru şi Alexandria.

Într-un cadru mai restrâns, limitat de un orizont mărginit la evenimentele locale, marea inferioară sau secundară punea aceeaşi problemă statelor riverane. Pentru istoria polonă exista o "problemă baltică", care priveşte nu mai puţin Suedia sau Danemarca, Rusia sau Prusia, ca să nu menţionăm decât puterile erei moderne. "Problema Adriatică" a influenţat dintotdeauna dezvoltarea istorică a Italiei, de la Imperiul Roman pânp în zilele noastre. "Problema pontică", pe care încercăm să o schiţăm, este mai complexă. Este vorba într-adevăr, de o mare aproape închisă, care nu comunică cu Mediterana decât prin îngusta ieşire a Strâmtorilor; cu toate acestea, datorită marilor fluvii care se revarsă în ea din adâncurile stepei sau din masivele Europei Centrale, datorită reţelei multiple a drumurilor comerciale ce ajung în porturile ei, ea merită tot atât de mult ca şi alte mări, mai deschise curenţilor din larg, numele de "placă turnantă" a marelui trafic şi a schimburilor internaţionale. Acest caracter de zonă de tranziţie şi de răscruce între Europa şi Asia îl imprimă popoarelor şi statelor stabilite pe litoralul ei.

Îndeosebi acestui factor maritime, istoria românescă îi datorează faptul că este altceva decât cea a ţărilor rămase departe de marile drumuri comerciale şi la adăpost de război şi care poate de aceea sunt cu mult mai fericite în epocile de criză, căci nu atrag asupra lor atenţia prea sustinută a diplomaţilor şi a strategilor. Avem de-a face aici însă fără îndoială cu reversul inevitabil al medaliei: interesul istoric pe care îl trezeşte o regiune geografică este un privilegiu care se plăteşte scump. În tot cazul, istoria românească nu ar putea fi înţeleasă fără să se ţină seama de drumurile şi influenţele care se încrucişează pe teritoriul unde ea a evoluat, astfel încât l-au făcut o adevărată răscruce a civilizaţiilor şi a negoţului, dar şi, din nefericire, a invaziilor şi a războaielor. În acest ansamblu de împrejurări, pe care o întreaga şcoală construise ştiinţa nouă şi ambiţioasă a geopoliticii, Marea Neagra se afla prin forţa lucrurilor pe primul plan al interesului şi al cercetărilor.

Numele Mării Negre de-a lungul timpului

Dintre toate problemele privind Marea Neagra, nu există alta mai caracteristică şi totodată mai puţin cunoscută decât cea a numelui ei, oricât de paradoxalăă ar putea părea aceasta afirmaţie. Într-adevar, nimeni n-a ignorat dubla ei denumire: Pontul Euxin în antichitate şi Marea Neagră în epoca modernă, dar nu demult s-a observat că ambele au un izvor comun, ba mai mult, că reprezintă la origine un sens analog. Euxin (euxeinos) însemna "ospitalier"; dar acesta nu era decât antiteza primului nume, pe care navigatorii greci din timpurile antice îl dăduseră unei mări necunoscute şi înspăimântătoare pentru ei. Ea începuse prin a fi tocmai contrariul: axeinos, marea ostilă, neospitalieră, cu furtuni neaşteptate şi cu ţărmurile populate de barbari şi de monştri hiperboreeni. Studiul mai aprofundat al limbilor iraniene a dezvăluit existenţa unui termen care aminteşte în mod ciudat numele dat de către greci : este akhshaena, întunecat, închis adică tocmai nuanţa care se regăseşte tocmai în numele modern. Élie de la Primaudaie dezvăluise existenţa unui cuvânt în limbajul "indigen" al mării: asken, care se apropie mai mult de akhshaen; dar el nu i-a acordat prea multă importanţă, astfel că meritul de a fi putut reconstitui etimologia exactă i-a revenit lui Boisacq şi Vasmer. Navigatorii eleni, veniţi din Egeea în periplul obişnuit, al căror orizont era fragmentat de nenumărate arhipelaguri, traversează strâmtorile şi se găsesc deodată într-un spaţiu necunoscut, fără insule şi peninsule, unde doar Crimeea şi Dobrogea le ofereau adăpost pe promontoriile lor. Ei reţin numele pe care îl aud pronunţat de popoarele iraniene pe care le întâlnesc pe ţărmuri, dar îl adaptează după propriul lor limbaj şi-i dau sensul care li se pare că i se potriveşte cel mai bine; dar apoi, pentru a-şi atrage protecţia zeilor, numele de rău augur este schimbat în sens opus, aşa cum în timpurile moderne Capul Furtunilor va deveni Capul Bunei Speranţe. Romanii n-au făcut altceva decât să accentueze cuvântul pontus ( ), care caracterizează marea, în general, şi care a sfârşit prin a lua în acest caz un sens particular, "pontic" fiind rezervat în zilele noastre Euxinului anticilor.

Nu este mai puţin sigur că originea însăşi a numelui ţine de o dublă influenţă, iraniană şi greacă, şi trebuie într-adevăr, aşa cum a observat Rostovtzev, să începem studiul problemei "pontice" cu "iranienii şi grecii".