Explozia Demografică și Tendințele Arhitecturale ale Megalopolisurilor

1. Explozia bombei demografice

Populaţiei mondiale i-a luat aproximativ 2 milioane de ani ca să atingă primul miliard, în 1830, şi doar 100 de ani pentru a-l atinge pe al doilea; astfel, din 1930 se observă o accelerare exponenţială.

Au mai durat 30 de ani până la al treilea miliard, 15 pentru al patrulea, 13 pentru al cincilea şi 11 pentru al şaselea, în 1999.

Studiile istorice demografice estimează că, cu 12.000 de ani în urmă, la începutul erei agricole, populţia mondială a atins 10 milioane, şi acum 2.000 de ani, la începutul erei creştine, 250 milioane; la sfârşitul secolului XVIII, odată cu prima revoluţie industrială, a atins primul miliard.

În sfârşit, între 1950 şi 2000, populaţia lumii a crescut de la 2,5 miliarde la 6,1. Între timp, în fiecare zi populaţia creşte cu aproximativ 200.000 locuitori.

În acest ritm, până în 2050, populaţia de azi se va dubla. Deja, în 1974, LR Brown spunea: „Ce trebuie să recunoaştem azi e că creşterea constantă a populaţiei, chiar dacă va fi mai moderată de-acum încolo, va exacerba, în mod crescător, toate problemele majore, economice, ecologice, sociale, şi politice, probleme cărora umanitatea încearcă să le facă faţă acum.”

În ultimii ani au început să crească interesul şi dezbaterile cu privire la ceea ce va fi una dintre temele importante ale dezvoltării viitoare ale umanităţii: creșterea demografică – fenomen care se poate defini ca fiind exploziv, considerând evoluţia exponenţială pe care a înregistrat-o în secolul al XX – lea.

Ştiinţa demografică, cu a sa notabilă dezvoltare în ultimile două secole, a reuşit să explice în mod suficient de clar, cu ajutorul modelelor matematice care contabilizează datele statistice, modalităţile prin care se dezvoltă raportul dintre creşterea populaţiei mondiale şi resursele disponibile, ajungând să demonstreze că un astfel de fenomen, nu înregistrează o creştere exponenţială, ci mai degrabă exprimabilă printr-o curbă logistică.Aceasta are loc deoarece creşterea populaţiei mondiale este limitată de resursele disponibile.

Ecuaţia matematică ce aproximează cel mai bine creşterea demografică mondială, este reprezentată de următoarea funcţie logică (a se vedea figura 1) :

unde P(t) reprezintă populaţia mondială.

Din acest model matematic rezultă că : populaţia mondială nu va depăşi niciodată valoarea de 10,5 miliarde de persoane; în anul 2000 a avut loc o creştere însemnată, marcată pe grafic printr-un punct de inflexiune, dincolo de care populaţia mondială, continuându-şi creşterea, şi-a încetinit ritmul, astfel încât se preconizează să ajungă în 2100 în jurul valorii de 10,4 miliarde; din anul 2150, numărul populaţiei mondiale va ramâne invariabil în timp, fiind de aproximativ 10,4 miliarde.

Figura 1- Creşterea demografică mondială

2. Permanenta expansiune a mega-oraşelor şi a galaxiilor metropolitane

Creşterea demografică exponenţială este la acelaşi nivel cu cea urbană.

Aceast tip de sinergie a dus, între 1950 şi 2000, la o creştere a populaţiei în oraşe de la 25,4 % (732 milioane) la 50 % (2.845 milioane). În 2008, pentru prima oară, populaţia urbană a întrecut-o pe cea rurală.

Un caz particular: în 1950, New York, cel mai mare metropolis al lumii, număra 12,3 milioane de locuitori, dar în 1975, era întrecut de Tokyo (19.8 milioane). În 2001, Tokyo stabileşte recordul cu 26,5 milioane, urmat de Sao Paolo şi Mexico City, amândouă cu 18,3 milioane, în timp ce New York se situează pe locul patru (16,8 milioane).

Statisticile arată că în 2015 cel mai populat oraş va fi tot Tokyo (27,3 mil), urmat de cinci metropolisuri din lumea a treia (Dacca, Bombay, Sao Paolo, Delhi şi Mexico City), în timp ce New York, deşi va fi crescut cu 5,6 milioane, se va situa doar pe locul al şaptelea (17,9 mil).

Metropolele tot mai întinse tind să stabilească o reţea cu oraşele învecinate, în acest fel formând megalopolisuri, care pot fi definite aşa în momentul în cre depăşesc 30 de milioane de locuitori: atât de mare era populaţia Europei, pe vremea împăratului Augustus. Megalopolisurile reprezintă concentrari urbane cu caţiva mari poli de atracţie şi numeroase centre urbane, mai mari sau mai mici, care gravitează în jurul acestora.

În 1961, primul cercetător în domeniul megalopolisurilor, J.Gottman, a identificat 10 dintre ele: trei în Europa (sistemul Londra-Liverpool, axa Rhone-Rin, Valea Padana extinsă către coridoarele Tirenian şi Adriatic), trei în America de Nord (New York-Boston, Chicago-Toronto, Los Angeles-San Francisco), unul în America de Sud (Sao Paolo-Rio de Janeiro), şi trei mai mari în Asia (Shanghai- Beijing, Calcutta-Delhi şi Tokyo-Osaka). Astăzi, nimeni nu poate calcula limitele către care tind galaxiile de metropolele şi megalopolisuri în continuă expansiune.

În prezent s-au constituit circa 30 megalopolisuri, printre cele mai reprezentative fiind: BOSWASH (Boston-Washington), din NE SUA care se desfăşoară pe circa 140 000 km pătraţi şi concetreză în jur de 50 milioane locuitori, principalii poli de creştere fiind oraşele Boston, Newark, New York, Philadelphia, Baltimore şi Washington, fiecare dintre acestea avînd min 2 mil loc; Tokkaido (70 000 km pătraţi, peste 70 milioane locuitori) în insula japoneză Honshu, principalele nuclee metropolitane fiind Tokyo, Yokohama, Nagoya, Osaka, Kobe, Kyoto; megalopolisul brazilian (peste 40 milioane de locuitori), cel mai dinamic între marile concetrări urbane ale lumii, avand ca poli de creştere două dintre primele 10 oraşe cele mai populate de pe glob (Sao Paulo si Rio de Janeiro), la care se adaugă Belo Horizonte; megalopolisul din sudul Marilor Lacuri (cu metropole precum Chicago, Detroit, Cleveland, Buffalo s.a); Megalopolisul californian (San Francisco- Los Angeles- San Diego); megalopolisul canadian (Montreal- Ottawa-Toronto-Hamilton); megalopolisul sud-african (Johannesburg-Pretoria-Verreniging); megalopolisul sud-coreean (Seul-Inchon); megalopolisul olandez –Ranstad Holland(Utrecht-Amsterdam-Haga-Rotterdam), megalopolisul Rhur-Rhin (Essen, Bochum, Dortmund, Duisburg, Dusseldorf) ș.a.

După aceste ultime statistici asupra populaţiei mondiale, s-a ajuns la concluzia ca previziunile par optimiste şi lasă deschisă o poartă în speranţa unui viitor mai bun al umanităţii.

De fapt, când argumentul relativ al exploziei demografice devine una dintre alarmele marilor schimbări epocale, dezbaterea culturală despre dezvoltarea urbanistică viitoare a marilor megalopolisuri a împins marii arhitecţi (la începutul secolului al XX-lea) să conceapă modele posibile ale oraşului viitorului. Au fost astfel elaborate zeci de modele în care ei evaluau avantajele şi dezavantajele construcţiilor în înălţime.

Trebuie adăugat ca marea dezvoltare a ştiinţei din a doua jumatate a secolului al XX-lea, a reprezentat un impuls notabil pentru noua viziune asupra lumii. Pentru cei care studiau arhitectura, primele modele urbanistice au fost considerate iniţial imposibile pentru acea perioadă, dar acum încep să fie luate în considerare, pentru a rezolva cumva problema suprapopulării perimetrelor urbane. Soluţia ar fi ”urbanismul spaţial”, reprezentând una dintre marile sfidări culturale şi tehnice ale viitorului, adică proiecte urbanistice, formate pe conceptul de oraş tridimensional, care se extind nu doar ocupând teritorii, dar totodată şi bucurându-se din plin de a treia dimensiune spaţială. Ideea principală de la care pleaca urbanismul spaţial este aceea de a nu considera edificiul/construcţia urbană ca un obiect izolat, ci de a-l integra împreună cu altele, într-un sistem de legături care creează o adevarată şi proprie infrastructură urbană.