Câmpia de Vest

Este a doua mare regiune de câmpie din România, cu o suprafaţă de 16.500 km2; se desfăşoară de la nord la sud sub forma unei fâşii, ale cărei lăţimi sunt foarte variabile: între 15 şi 120 km.

Se suprapune unei regiuni scufundate în trepte de la E către V, care îşi menţine un pronunţat caracter piemontan în latura estică deoarece este alcătuită din conuri aluvio-proluviale largi, parţial îngropate de materialul aluvionar mai recent, răsfrânte în relief prin glacisuri prelungi şi netezite. Partea dinspre graniţă are aspectul unei câmpii joase, aproape netede, cu puţine diferenţieri morfologice şi litologice, deoarece, aproape tot timpul a fost supusă unor procese intense de înmlăştinire şi colmatare.

Limita de vest este frontiera de stat.

Limita de est ridică unele probleme, datorită pătrunderii câmpiei sub formă de „golfuri” în domeniul dealurilor; limita estică trebuie dusă de-a lungul unui aliniament subliniat de contactul dintre formaţiunile cuaternare proprii câmpiei, cu cele sedimentare neogene din dealuri, sau chiar cu formaţiuni specifice muntelui. Acest contact este materializat printr-o denivelare de 40 până la 60 metri, prin care se termină dealurile deasupra câmpiei, sau de 100 până la 300 metri – la contactul direct cu spaţiul muntos (munţii Oaş şi Zarandului). Aproximativ din dreptul acestui aliniament cresc, spre est şi precipitaţiile la peste 700 mm anual, scade temperatura medie anuală la sub 10,5oC în sudul câmpiei şi la sub 10oC în nord.

Evoluţia paleogeografică s-a desfăşurat în câteva etape, începând cu existenţa unui fundament vechi (acoperit pe alocuri cu depozite paleozoice şi mezozoice), inegal scufundat, apoi, în 3 sectoare: de nord, central şi de sud, delimitate de două aliniamente de falii majore, orientate în general vest – est. Sectorul central este mai adânc scufundat decât celelalte, dar toate sunt compartimentate în horsturi şi grabene (ca o tablă de şah) de linii de falii secundare, cu direcţii diferite. Se remarcă tendinţa tuturor râurilor mari, alohtone, de a urmări grabenele fundamentului.

Etapa de bazin se instalează ca efect al mişcărilor stirice medii (burdigalian, acum 15 milioane ani), manifestate prin scufundări importante şi un proces de sedimentare general (gresii, argile, nisipuri, calcare).

Etapa de formare şi modelare a câmpiei – începe o dată cu mişcările rhodanice da la sfârşitul ponţianului (acum 2,5 mil. ani) care determină retragerea apelor şi, apoi, acumularea, spre sfârşitul pliocenului, a unui complex petrografic fluvio – lacustru şi apoi fluvial, cu vădit caracter piemontan; acum se diferenţiază Câmpia Înaltă a glacisurilor şi Câmpia Joasă de divagare. Ariile de subsidenţă (Bodrog, Sáréth, Mako, Timişul Inferior) corespund marilor grabene ale fundamentului, fiind definite la suprafaţă prin punctele de convergenţă hidrografică şi prin grosimea mare a depozitelor cuaternare. Măsurătorile geodezice au stabilit coborâri actuale de ordinul 1 – 2 mm anual pentru cea mai mare parte a Câmpiei Joase. Tot în holocen s-au produs acumulări de nisipuri mobile (Câmpia Valea lui Mihai) şi de praf (din spulberarea nisipurilor din câmpiile Nyir şi Deliblat), generând depozite de loess şi loessoide din care sunt formate câmpiile cu aspect tabular ale Careilor, Diosigului, Peregului, Jimboliei etc. În urma acestei îndelungate evoluţii paleogeografice, sub influenţa mişcărilor fundamentului propriu sau din regiunile vecine, relieful Câmpiei de Vest apare dispus în 3 trepte: Câmpia Înaltă, Câmpia Intermediară şi Câmpia Joasă.

Câmpia Înaltă se desfăşoară la poalele dealurilor de la est, la altitudini de 140 – 200 m, având o energie a reliefului cuprinsă între 11 şi 20 m. Desfăşurarea ei nu este continuă, întrucât evoluţia sistemelor hidrografice alohtone (Tur, Someş, Crasna, Crişuri, Mureş, Bega, Timiş, Pogăniş, Bârzava) a condiţionat dispariţia acestei trepte pe anumite sectoare, astfel că ea apare sub formă de fragmente. Este constituită predominant din depozite aluvio – proluviale (nisipuri, pietrişuri, argile, loessoide), provenite din erodarea dealurilor de la est în Villafranchian – Cuaternar inferior şi acumularea lor sub forma unei câmpii piemontane. În timpul formării teraselor din dealuri, a suferit un proces intens de glacisare, ce a avut drept consecinţă formarea unor trepte de glacisuri situate în prelungirea teraselor, la ieşirea râurilor din dealuri în câmpie. Acestor depozite li se adaugă nisipurile din dunele de la Valea lui Mihai şi loessurile sau depozitele loessoide din regiunea Careilor. Drept urmare, în treapta înaltă se individualizează o câmpie de glacisuri, alcătuită dintr-o succesiune de fragmente (Ardud, Buduslău, Miersig, Vinga, Buziaş, Gătaia, Fizeş), o câmpie tabulară pe depozite de loess – Câmpia Careilor şi o câmpie de dune (Valea lui Mihai).

Câmpia intermediară se menţine la altitudinea de 100 – 130 m. Prezintă trasături caracteristice atât Câmpiei Înalte cât şi Câmpiei Joase. Ca urmare, în cuprinsul ei pot fi separate fragmente de câmpie de glacisuri (Cig, Biharea, Gepiu, Cermei, Pusta, Radnei, Hodoni, Duboz, Tormac, Jamu Mare), situate în continuarea glacisurilor din treapta înaltă, fragmente de câmpie tabulară pe depozite de loess (Diosig, Pereg) şi porţiuni de câmpie de divagare (câmpiile Matca, Ierului, Aradului, Sânnicolaului).

Câmpia Joasă, de vârstă holocenă, ocupă suprafeţe întinse şi este legată de activitatea reţelei hidrografice mai ales din faza anterioară procesului de îndiguire (care a început la sfârşitul secolului 19), sub influenţa ariilor de subsidenţă. Ca urmare, relieful poartă amprenta acestoe condiţii: suprafeţe întinse de divagare, cu aspect de luncă, o câmpie brăzdată de urmele a numeroase albii părăsite. Pe alocuri, s-au suprapus (în regiunile cu pronunţat caracter negativ) procese de înmlăştinire – azi desecate – ori s-a depus o cuvertură de loess pe porţiunile rămase mai ridicate prin adâncirea râurilor. În cuprinsul ei se diferenţiază fragmente de câmpie de divagare (câmpiile Someşului, Crişurilor, Mureşului, Begăi, Timişului, Bârzavei), de câmpie de mlaştini desecate (Ecedea, Ierului) şi de câmpie tabulară pe depozite de loess (Câmpia Jimboliei, câmpurile dintre Timiş, Bega şi Bârzava).

Climatul Câmpiei de Vest este continental – moderat de câmpie, cu veri relativ călduroase dar lipsite de intervale cu uscăciune şi secetă excesivă şi ierni fără geruri intense şi persistente. Temperatura medie anuală scade de la 11oC în sud la 9oC în nord. Temperatura medie a lunii celei mai reci scade în acelaşi sens: -1,2oC la Timişoara, -1,5oC la Jimbolia şi Oradea, -2,7oC la Satu Mare, dar cele mai scăzute valori pot ajunge la – 30oC, de obicei în câmpia Mureşului, prin localizarea aerului rece în părţile mai coborâte ale Câmpiei Panonice. Tot iarna pot pătrunde mase de aer cald de origine tropicală, care duc la înregistrarea de temperaturi peste 15oC în ianuarie. În iulie, valorile descresc cu aprox. 1oC de la sud spre nord: 21,6oC la Timişoara, 21,2oC – Oradea, 20,1oC – Satu Mare. Vara se pot înregistra frecvent valori de peste 40oC dar pot avea loc şi pătrunderi de mase de aer de origine arctic – maritimă, care duc la scăderea temperaturilor până la 7oC în iulie, 5oC în august, 2oC în iunie.