Revoluția din 1968 și Consecințele Ei în Societatea Franceză

Atunci se elaborase un pact politic între gaullisti si comunisti. Acest program era un compromis care i-a ajutat pe primii sa faca în asa fel încât Franta sa nu devina o democratie populara, iar pe ceilalti sa poata avansa (…)

Acest compromis, facut într-o perioada fierbinte si aparte a istoriei noastre contemporane (în vreme ce tancurile rusesti se gaseau la doua etape din Turul Frantei distanta, cum ar fi spus Generalul), se traduce prin crearea unor Case de Securitate nationala, prin statutul functionarului public, prin importanta sectorului productiv si prin consacrarea marilor întreprinderi franceze care tocmai fusesera nationalizate, prin conventia de pe piata muncii, prin reprezentativitatea sindicala, prin regimurile complementare de pensii etc. (…)

Va fi fost nevoie sa asteptam caderea Zidului Berlinului si disparitia aproape completa a Partidului Comunist, retragerea CGT (2) în câteva bastioane ale sale si rãsuflarea tot mai astmaticã a Partidului Socialist, pentru a întruni conditiile necesare reflectarii asupra aggiornamento-ului care se anunta la orizont. Dar nu si suficiente. Trebuia, de asemenea, ca dezbaterea interna din sânul lumii gaulliste sa fie transata si… sa lase… loc unei noi generatii de antreprenori politici si sociali. Dezavuarea parintilor fondatori nu e o problema decât în psihanaliza (3).“

Iata ce scria, cu câteva luni dupa instalarea în functie a presedintelui Nicolas Sarkozy, Denis Kessler, „patronul patronilor“, seful MEDEF (4), organizatie a patronatului francez, într-o publicatie de afaceri, ca raspuns la multiplele critici care fusesera aduse în mediul sau profesional guvernului – anume caracterul „de ciorna“, „incoerent“ si „fantast“. Toate acestea urmareau, chipurile, sa semene confuzie în legatura cu un plan foarte precis de demontare a statului social. Kessler rezuma clar si concis situatia din Franta din punctul de vedere al „celor de sus“! Mai multe motive de temere pe frontul social – din pricina „sfârsitului hidrei bolsevice“ si dorinta de anulare a „compromisului social“ negociat, în vremurile Rezistentei în fata ocupatiei naziste, de comunisti si de gaullisti. Compromis care a garantat francezilor ascensiuni sociale considerabile si a favorizat o dinamica a dezvoltarii economice nemaivazute pâna atunci. În Franta, ca si prin alte parti, aceasta dinamica e într-un proces de destramare, de la finele anilor 1970 si a lumii bipolare încoace, odata cu revenirea „neo“-liberalismului si cu dezagregarea crescânda a stângii comuniste în Europa de Est si de Vest. Dezagregare a stângii cauzata atât de gravele erori comise de liderii ei, cât si de ardoarea integrarii în rândul elitelor politice, economice, financiare, mediatice care domina planeta aflata în curs de „globalizare“. Si, în fond, cauzata de separarea de popor – devenit inutil dupa ce le servise drept scara pentru cocotarea în vârful ierarhiei sociale. Acest proces a putut fi constatat fara umbra de tagada în fostele state ale lagarului socialist, unde conducatorii ex-comunisti s-au transformat masiv în neo-capitalisti. În Vest, într-un proces similar (nu si atât de spectaculos) au fost angrenati marea majoritate a sefilor social-democrati, comunisti, de extrema stânga si sindicalisti. Revenise pe scena, asadar, un spectacol ce mai fusese jucat si în 1914 de batrâna „aristocratie muncitoreasca“, cea care abandonase atunci cauza revolutiei si a pacii pentru aceea a razboiului si a capitalului.