Impozitele Indirecte

Impozitele si taxele constituie componente tot mai importante ale vietii economice, prin intermediul carora statul isi procura resursele financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice, de a caror realizare depinde indeplinirea functiilor sale.

In fiscalitatea oricarui stat sunt intalnite, pe langa impozitele directe aplicate diferitelor categorii de venituri, si o serie de impozite care nu se stabilesc direct asupra contribuabililor. Acestea formeaza clasa impozitelor indirecte, numite astfel deoarece intervin asupra preturilor obtinute din vanzarea anumitor marfuri sau efectuarea anumitor servicii.

Înca de la început, impozitele au fost concepute si aplicate diferit, în functie de dezvoltarea economico-sociala si de cheltuielile publice acceptate de fiecare stat. Informatii despre impozitele, taxele si cheltuielile publice din Antichitate provin, în special, din istoria statelor antice  grec si roman.

În Grecia Antica erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale statului, pentru întretinerea si dotarea fortelor armate si de ordine publica, pentru construirea si înarmarea corabiilor de razboi, pentru temple, serbari religioase si distractii publice, pentru construirea de drumuri si lucrari de utilizare comunala. Pentru acoperirea cheltuielilor publice se foloseau atât resursele domeniale, obtinute prin exploatarea unor bogatii naturale aflate în patrimoniul statului (cum ar fi, de pilda, minele de argint, carierele de marmura), cât si diferitele impozite ordinare si extraordinare (de exemplu, impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriasilor, taxele pentru vânzarea în piata a produselor agricole, impozitul extraordinar pe veniturile cetatenilor bogati perceput în timp de razboi  ca o îndatorire a acestor cetateni).

În Evul Mediu, datorita organizarii statale, impozitul trebuie sa finanteze o administratie tot mai complexa. Astfel, în Anglia  favorizata de conjunctura ca era o tara cu putine framântari sociale  prin Magna Charta Libertatum din 1215 s-a interzis instituirea impozitelor de catre monarhi fara aprobarea poporului. Alaturi de impozitul perceput proprietarilor de pamânt  în functie de venitul obtinut prin exploatarea proprie si în arenda  în Anglia secolului XIII si în cele urmatoare, se mai percepeau impozit pe venit diferentiat pentru nobili, clerici si tarani, impozite pe cladiri, pe veniturile mestesugarilor, ca si impozite incluse în preturile de vânzare ale sarii, carbunilor, pieilor si altor bunuri.

În Principatele Române, sirul mare al darilor ordinare includeau birul asezat ca cisla asupra localitatilor si perceput cu denumirea de sferturi, vacaritul, vinaritul, tutunaritul, oieritul s.a. Acestora li s-au adaugat dari extraordinare  cum erau ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutornitele s.a. Deseori, stabilirea si perceperea acestor dari erau arbitrare si abuzive.

În Franta, pâna la Revolutia din 1789, în categoria impozitelor se includeau:

- impozitul la taille în variantele: reala (pentru proprietarii de terenuri) si personala (pe veniturile cetatenilor);

- impozitul de a douazecea parte din venit, sporit ulterior la a zecea parte din venit;

- capitatia  datorata de toti locuitorii în cuantum banesc diferentiat, în raport cu rangul social;

- patenta  datorata în folosul monarhului de catre cei care executau meserii si comert pe cont propriu;

- impozitele percepute la vânzarea sarii, bauturilor si tutunului;

- impozitele percepute la tranzactiile de bunuri;

- impozitele de înregistrare (sau de timbru);

- alte taxe.

În perioada contemporana, exercitarea dreptului parlamentelor de a institui si modifica impozitele a fost dominata de cresterea permanenta a cheltuielilor publice în toate statele. De aceea, parlamentele statelor contemporane au fost si sunt nevoite sa sporeasca impozitele si taxele, iar consimtamântul cetatenilor la aceste impozite se considera exprimat prin votarea, de catre reprezentantii lor în parlament, a legilor referitoare la impozite si taxe.