Dinamica și structura resurselor financiare ale UE

Cap 1. Structura resurselor financiare ale Uniunii Europene

1.1. Originile sistemului de resurse proprii şi reformele sale succesive

Chiar din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Paris din 1952, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului a dispus de resurse proprii. În schimb, tratatele de la Roma, semnate în 1957, prevedeau ca cele două comunităţi instituite prin tratat, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea europeană a energiei atomice să fie finanţate prin contribuţii ale statelor membre. Cu toate acestea, era prevăzut ca resursele proprii ale Comunităţii să fie puse în evidenţă cu stabilirea uniunii vamale. Pe această bază, decizia din 21 aprilie 1970 a permis înlocuirea contribuţiilor naţionale cu un sistem de resurse proprii ce cuprindea prelevările agricole, drepturile de vamă şi o resursă ce permitea echilibrarea bugetului prin aplicarea unei cote maxime de 1% la asieta TVA. Cu toate acestea, ca urmare a întârzierilor în introducerea TVA şi în armonizarea acesteia, resursa TVA nu a cunoscut o aplicare generală decât în 1980

Acest sistem a fost modificat ulterior prin noi decizii succesive referitoare la resursele proprii.

În afara creşterii cotei de apel maximală a TVA care a fost dusă la 1,4%, decizia din 7 mai 1985 (adoptată ca urmare a Consiliului european de la Fontainebleau) a introdus un mecanism de corecţie a dezechilibrelor bugetare care a dat naştere la compensaţia Regatului Unit, echivalentă cu 66% din dezechilibrul său bugetar. Costul finanţării acestei compensaţii a fost repartizat între celelalte state membre în funcţie de contribuţia lor bazată pe TVA, excepţie pentru Germania, a cărei parte a fost redusă cu o treime.

Reforma finanţelor comunitare din 1988 a modificat şi lărgit compoziţia resurselor proprii ale Comunităţii, în special prin crearea unei noi categorii de încasări ce permitea echilibrarea bugetului, bazată pe venitul naţional brut (VNB) al statelor membre, care provenea din aplicarea unei cote la suma VNB a tuturor statelor membre.

Cu scopul de a încadra creşterea resurselor prelevate de Comunitate, decizia din 24 iunie 1988 (adoptată ca urmare a Consiliului european de la Bruxelles) a stabilit un plafon global care ajungea la 1,20% din totalul VNB al Comunităţii în 1922. În aşteptarea unei noi decizii asupra resurselor proprii, acest plafon de 1,20% a rămas aplicabil pentru exerciţiile din 1992 şi 1994.

Conform concluziilor Consiliului european de la Edinburgh din 1992, o nouă decizie relativă la sistemul resurselor proprii a fost aprobată la 31 octombrie 1994. Această decizie a ridicat plafonul resurselor proprii la 1,21% din VNB în 1995 şi, pe etape, până la 1,27% din VNB în 1999.

Cota maximală a resursei TVA a fost progresiv dusă de la 1,4% la 1% în 1999 şi asieta TVA de luat în calcul a fost limitată, pe etape asemenea la 50% din VNB în loc de 55% în perioada anterioară. Statele membre beneficiare ale Fondului de coeziune au văzut asieta lor TVA limitată la 50% din VNB începând cu 1995.

Posibilitatea de a înlocui decizia „Resurse proprii” din 1994 cu o nouă decizie pentru perspectivele financiare 2000-2006 nu s-a concretizat decât la finele lui 1998, respectiv cu ocazia Consiliului European de la Berlin din martie 1999. Raportul asupra resurselor proprii din 1998 concluziona faptul că nici necesitatea de a creşte resursele financiare ale Uniunii Europene, nici câteva lacune ale sistemului de finanţare nu erau motive suficiente de a modifica decizia „Resurse proprii” imediat. Totuşi, ţinând cont de presiunea exercitată de Austria, Germania, Olanda şi Suedia în privinţa dezechilibrelor bugetare, care se traduc prin diferenţe între contribuţiile aduse la buget şi încasările obţinute, punerea în chestiune a deciziei „Resurse proprii” a devenit cvasiinevitabilă. Consiliul european de la Berlin din 24 şi 25 martie 1999 a degajat un acord politic asupra noilor perspective financiare 2000-2006 şi asuprea revizuirii sistemului de finanţare al UE. Concluziile Consiliului au format baza noii decizii asupra resurselor proprii adoptată la 29 septembrie 2000, care după ce a fost ratificată de parlamentele naţionale a intrat în vigoare, al 1 martie 2002, cu efect retroactiv la 1 ianuarie 2002.

Menţinerea corecţiei britanice şi a plafonului resurselor proprii fixat la 1,27% din VNB au fost conformate. Decizia din 200 a prevăzut creşterea, începând cu 1 ianuarie 2001 a procentului de resurse proprii tradiţionale reţinut de statele membre pentru a acoperi cheltuielile lor de percepere, care a trecut de la 10% la 25%. Cota de apel maximală a resursei TVA a fost dusă de la 0,75% în 2002 şi 2003 la 0,50% în 2004. noi reguli ai fost, de asemenea, instaurate faţă de finanţarea corecţiei britanice. Prima, partea Austriei, Germaniei, Olandei şi Suediei în această finanţare s-a redus la 25% din valoarea sa normală. A doua, câştigurile excepţionale ale Regatului Unit ce decurg din creşterea procentului de resurse proprii tradiţionale reţinut de statele membre sunt neutralizate şi o valoare a câştigurilor excepţionale în cadrul extinderii este dedus din compensaţie.

Referatul a fost prezentat in cadrul seminarului de Finante publice europene, Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi.