Teoria Cunoașterii în Dialogul Platonician Phaidon

,,Tot ceea ce există, există în virtutea a ceea ce ființează în mod real și anume'' (Platon). Acestea sunt, așa cum susține filosoful, idéai. Se pare că nimeni înainte de Platon nu a realizat importanța acestora în fundamentarea unei teorii a cunoașterii. Acest aspect va fi dezvoltat în cele ce urmează , asumandu-mi dialogul Phaidon, ca unul din reperele fundamentale ale prezentei lucrări.

Consider că până la accepţiunea platoniciană asupra acestei teme, ,,această virtute pe care grecii o numeau sophrosyne, înţelepciune practică ce dirijează efectiv acţiunea'' , precursorii eleaţi şi sofişti nu au reuşit să contureze în mod clar definiţia unui astfel de termen vital în reafirmarea unei teorii a virtuţii şi a cunoaşterii din unghiul aceleiaşi perspective. Ba chiar la Platon apare sophrosyne ca înţelepciune şi virtute, în ALCIBIADE, chiar din gura lui Socrate.

În dialogul Phaidon,,,aici mai mult ca în oricare alt dialog, Platon dă impresia unui ferm atașament la doctrină'' . Voi încerca, aşadar, să pun în lumină străduinţa filosofului de a fundamenta autonomia cunoaşterii raţionale pe care o pune în relație directă cu teoria Ideilor.

De asemenea, alegerea acestui dialog, ca scenă pentru dezbaterea temei cunoaşterii, nu mi se pare deloc întâmplătoare, ţinând cont de firul epic – moartea lui Socrate. Suprapunerea temelor implică înţelegerea unui aspect subsidiar. În acest sens moartea este privită ca origine a cunoaşterii , iar sufletului îi revine funcţia cârmuitoare a materiei, căci el este capabil de o asemenea sarcină datorită asemănării lui ,,cu ceea ce este divin’’ . În acest caz Socrate, făcând apel la argumentul reminiscenţei, propune definiţia sufletului ca gândire: ,,Gândire se numește experiența aceasta a sufletului'' (Phd. 79 d)

Este la fel de bine cunoscut faptul că Platon este continuatorul şi desăvârşitorul concepţiei socratice conform căreia adevărul se află în stare latentă în mintea omului. Probabil prin acest dialog el îi aduce un elogiu ,,învăţătorului iubit'' şi totodată se află în faşa teribilei necesităţi de a-şi construi teoria plecând de la un fundament care să îi susţină demersul. Ceea ce vreau să expun este faptul că Platon aprofundează conceptul socratic şi îl transformă în idéai, singurele care pot fi cunoscute de către raţiune, deoarece totul în afara lor nu sunt altceva decât obiecte sensibile, aflate într-o continuă schimbare sunt asumate in calitate de factori cauzali ai percepţiilor. Acestea, aşa cum arată Socrate în dialog, nu sunt demne de crezare, simţurile ne înşeală, ele nu ne oferă cunoaşterea adevărată. Tocmai de aceea el va afirma: ,,nu am altă cale decât să mă refugiez între raţionamente şi să încerc să văd în ele adevărul lucrurilor’’ (Phaidon, 99 e)

Ceea ce se cere acum demonstrat este posibilitatea prezenţei adevărului în sufletul omului. Parţial această problemă şi-a găsit răspunsul în afirmaţia potrivit căreia moartea este privită ca origine a cunoaşterii. Mai mult, Platon susţine faptul că sufletul, până a fi încorporat şi a lua contact cu lumea sensibilă, a existat în lumea Ideilor pure, unde contempla Binele, Frumosul, Dreptatea, precum şi celelalte Idei, idei în sine .

Însă aceasta e condiţia sufletului înainte de a se uni cu trupul. Odată prins în corp, ca în nişte lanţuri, el trebuie să parcurgă mai multe trepte pentru a ajunge la cunoaşterea adevărului, deoarece la venirea în lumea aceasta şi intrarea sa în corp, sufletul a uitat toate acele idéai pe care le contemplase anterior. În acest caz rolul cel mai important este jucat de ànámnesis , care are loc în contextul în care omul intră în contact cu obiectele sensibile, care au asemănare cu idéai.

1. Gh. Vlăduţescu, ONTOLOGIE ŞI METAFIZICĂ LA GRECI.PLATON, EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE, Bucureşti, 2005

2. Léon Robin, Platon, Trad. de Lucia Magdalena Dumitru, Ed. Teora, București, 1996

3. Platon, Phaidon, Trad. de Petru Creția, Ed. Humanitas, București, 1994