Nevroza

Termenul de nevroza ramane si azi un termen ambiguu si imprecise datorita utilizarii extensive a acestuia. Piere Janet defineste nevrozele ca fiind boli ale personalitatii caracterizate prin conflicte intrapsihice care inhiba conduitele sociale, peturband echilibrul interior al subiectului fara a altera sistemul realitatii.

Nervoza este o stare sufleteasca conflictuala la care un individ ajunge deoarece nu isi poate integra in prezent experientele din trecut.

Termenul de nevroza a fost utilizat mai intai in medicina sub forma de boala functionala "sine material" in raport cu boala organica iar mai apoi sub forma de tulburare psihogena. De aici, nevroza ca afectiune psihogena este opusa sub denumirea de psihonevroza, psihozelor ca afectiuni organogene. Cea mai buna diferentiere intre nevroze si tulburarile calitative ale psihismului, de psihoze, a fost facuta de Karl Jaspers. Astfel, nevrozele sunt anomalii sufletesti care vizeaza persoana intr-un anumit domeniu, mai exact, profesional, familial, loisir, in schimb ce psihozaele lezeaza omul in intregime, global. Nevroza ia nastere in urma conflictului dintre Eu si sine. Omul devine nevrotic cand viata sa instinctive ajunge in conflict cu Supraeul. Unul dintre partenerii conflictului este instinctul sexual sau energia sa nesatisfacuta. Libidoul, iar celalalt partener al conflictului este Supraeul care are un rol autoritar, fiind dusmanul instinctelor si satisfactiei acestora, ca reprezentant al fortelor mediului. Nevroza consta deci din conflictul dintre Eul presat de Supraeu si de Sine.

Psihoza insa, ia nastere din conflictul dintre Eu si Lumea exterioara. Pentru un psihotic, tot ceea ce gandeste cineva il afecteaza. Nevroticul pierde simtul realitatii doar partial, el vrea sa cunoasca doar o ,,bucata" a realitatii, exact cea la care se refera refularea sa personala. Refularea originara, negatia nevroticului merge pana la capat, de aici si infantilitatea nevroticului de a avea un obiect interzis, trasnscedental. Psihoticul neaga intreaga realitate construindu-si o lume noua. Pentru un psihotic nu exista fruct interzis, transcedental. Psihoticul refuza realitate din firca de a-si pierde lumea proprie pe care a construit-o sau ca nu cumva aceasta lume sa se prabuseasca. Nevroticul inlocuieste dorinta cu juisarea (dorinta de a avea infinitul). Nevroticul vrea sublimul! Neoperarea pana la capat a refularii, originarea inseamna neasumarea pierderii obiectului perfect, transcedental.

Refularea originara este fondatoarea subiectului iar cea de a doua refulare presupune o intoarcere a originii, in fenomenologie, este numit fenomen. Ea se intoarce sub forma unei dorinte infinite. Nu se poate vorbi de origine inainte de refularea originara. Un analog al obiectului transcedental, ceea ce este reprezentat, nevroticul nu satisface cu dorinta partiala a dorintei sale infinite, astfel fixarea in reprezentare este reflata in nevroza. O refulare a realitatii reprezentate, realitatea in care traim sunt doar reprezentari, sunt doar imagini. Ceea ce se refuleaza in realitatea exterioara revine in realitatea interioara, in corp, intr-un mod inconstient, sub forma unui simptom, somatizare-nu doar un simptom ci o afectiune nevrotica, isterica. Refularea originara se intoarce sub forma fausului care nu va putea fi niciodata satisfacut decat prin reprezentari.

Nevroza ca boala psihica presupune frica de castrarea reala si nu simbolica. Una din formele de refulare este anorexia. Pentru un anorexic, orice fel de aliment este o reprezentare, el insa doreste perfectul, dar in lipsa lui se hraneste cu vid. Nevroticul isi formeaza surogate de obiect prin asemanarea reala dintre obiecte.

Cuvantul, sombilozarea verbala acopera realitatea, limbajul ramane intact, comprehensibil. Surogatul obiectului la psihotic nu se mai bazeaza pe nimic faptic, real, ci doar pe asemanare verbala. Cuvantul si realitatea nu mai au nimic in comun pentru psihotic, pentru el nu exista metafore, nu intelege sensul lor. Un psihotic nu are sentimentul culpei, insa un nevrotic se simte vinovat pentru ca stie ca cere imposibilul.

Nevroticul este o fiinta cu care se traieste greu. El este mereu intr-o dispozitie instabila, intoleranta, contradictorie, el are un caracter dificil fiind mereu critic. Dificultatile care le intalneste in satisfactiile libidinale conduc la conduite agresive, complicate, ii este frics atat de propria violenta cat si de propria dorinta. Agresivitatea si dorinta raman adesea incostiente, fiind inhibate, manifestandu-se sub forma de ironii, sarcasme sau indiferenta, astenie, indecizie. Frustarea provoaca agresivitate, de aici se intelege un raport profund intre curentul libidinal si reversal sau frustarea in cautarile libidinale complicate, in care nevrozatul este intotdeauna intr-o iminenta agresivitate. Agresivitate nu poate fi traita ca atare fara angoasa si mecanismele de aparare vor interveni deplasand-o de la frate, asupra oamenilor de varsta sa, de la mama, asupra tutror femeilor, de la tata asupra tuturor barbatilor, de a o inversa teama fiind resimtita in locul agresivitatii, declansand autopedepsirea. Agresivitatea retinuta in constient se imbina cu inhibitia sexualitatii in multiple manifestari nevrotice cum ar fi stangacia, indecizia, lapsusuri, teama de a comanda, de a scrie. Libidoul si contrarul sau sunt perturbati prin aceleasi mecanisme inhibitoare si prin interdictia detentiei pulsionale si de angoasa ce-i confera vietii nevroticul, gustul particular pentru esesc.

Caracterul nevrotic si nevroza de caracter se remarca printr-un dezechilibru instinctivo-afectiv desemnat de o tulburare a emotivitatii, impulsivitatii, ca o stare constitutionala in care se intrica diferitele constitutii primitive de tip paranoid si