Etică

În antichitate, principiile și regulile de constituire a eticii s-au concentrat în jurul omului și a modului în care acesta trăiește, la felul în care acesta se comportă și acționează asupra a tot ceea ce îl înconjoară. Se consideră că în această perioadă etica se axa pe ”cunoașterea practică ” (sintagmă introdusă de Aristotel), urmărea învățarea unei acțiuni în funcție de scopul acesteia și în același timp era preocupată ca individul să poată controla acțiunile volitive și cele spirituale. Morala, ca obiect de studiu al eticii era privită ca o înțelepciune și în același timp o deprindere practică ce se realizează prin intermediul comportamentului.

Antichitatea este cunoscută ca o perioadă în care ordinea comunității era stabilită de reprezentantul tipic al conștiinței tribale și tradiționale. Legile și ordinile sale erau concepute ca singurele posibile iar obiceiurile și tradițiile văzute ca o lege a firii în care conflictele cu obiceiuri străine duc la concluzia că cele din urmă sunt neadevăruri. Cu toate acestea, locuitorii Greciei antice(elenii) au un alt punct de vedere Aceștia erau deschiși comunicând cu nenumărate triburi și popoare luând în considerare varietatea obiceiurilor existente alegându-le pe cele care erau pentru ei adevărate și drepte , raportându-se la un punct de vedere general uman, cosmic. Aceștia doresc ca normele de viață să dobândească un sens general, aparținând cosmopolitismului.

Filosofii din Grecia în perioada presocratică, precum și cei din India până la budism și cei din China până la Confucius au pus accent pe partea cosmică. Adică tot ceea ce ținea de om, de acțiunile și de comportamentul acestuia era considerat ca fiind în strânsă legătură cu organizarea cosmosului. Astfel moravurile, virtuțile, dreptatea nu sunt concepute în antichitate ca aparținând sferei umane cu specific social. Democrit(filosof grec presocrati), cirenaicii, cinicii, stoicii și epicurienii consideră moralitatea ca fiind ”viața în aromonie cu natura”. Așadar viața oamenilor în această perioadă se constituie pe lângă obligațiile individului față de societate și față de semeni și prin realizarea funcțiilor vitale, manifestarea aspirațiilor, emoțiilor, pasiunilor proprii.

Majoritatea concepțiilor asupra moralei în acestă perioadă își au rădăcinile pe fondul istoric al Greciei antice, pe evenimentele marcante ale vremii. Prin acestea se exprimă astfel o neîncredere față de societate născută din cauza descompunerii polisului antic și a dezvoltării gicanticelor imperii în care individul nu mai putea participa în mod direct la procesele și mișcările sociale bazate pe cuceriri și puterea autoritară. Principalele principii ale eticii antice ( din care se exclud Platon și Aristotel) se bazau pe igiena vieții corporale și pe a celei sufletești, pe îndeplinirea unei înțelepciuni zilnice, dar și pe raportarea corectă, sănătoasă la lucruri și la sine însuși. Aceste aspecte se referă la caracterul cosmologic care aparține eticii din Grecia antică care pun accentul pe organizarea vieții interioare și exterioare a individului, adică pe lângă funcțiile lui sociale și spirituale se adaugă și nevoile și dorințele corporal-biologice și psihofiziologice ale acestuia. Începând cu Democrit și dezvoltate apoi de cirenaici, cinici, stoici și epicurieni se urmăresc următoarele concepte antice grecești: autarhie(încercarea statului de a-și produce singur toate bunurile), apatie(înăbușirea oricărei pasiuni) ataraxie(omul trebuie să tindă spre o stare de perfectă liniște sufletească/excluderea oricăror emoții, sentimente), concepte care trimit către o așa numită ”evadare socială”. Democrit față de ceilalți situează interesele statului mai presus (deși uneori le ignoră) și dorește dreptate socială. Spre deosebire de acesta socraticii și stoicii neagă necesitatea vieții sociale, urmărind doar ghidarea individului spre mântuirea personală prin eliberarea de orice pasiuni exterioare. Pe de alt parte, au loc în ceea ce privește filosofia și etica antică procese istorice de eliberare a individului din punct de vedere spiritual din puterea instituțiilor tribale și local-tradiționale. Astfel indivizii care au o conștiință morală superioară, reușesc atât să respecte cerințele exterioare cât și să-și însușească propriile principii sociale, creându-și un program moral individualizat de acțiune.

Concepții despe morală:

a) INDIA

1. Regimul de castă (societatea sclavagistă)

Deosebirile de clasă apărute în urma invaziei ariene, dar și a progreselor economice au condus la instalarea unui regim de castă. S-au diferențiat astfel: castele conducătoare(preoții și războinicii), casta reprezentată de marea masă a poporului(negustori, agricultori, păstori), casta”de jos” ai cărei membrii nu aveau drepturi egale cu ceilalți indivizi ai tribului. Cei mai nefericiți erau cei care se aflau în afara castelor și erau lipsiți de orice drept.

Legile în cadrul acestei societăți sclavagiste erau foarte stricte, iar legea era mai presus de orice. În cadrul acestui regim căsătoria între oameni aparținând unor caste diferite era strict interzisă; cei care nu respectau ritualurile, regulile puteau fi izgonoți din cadrul oricărei caste; se considera că talentul și aptitudinile se transmit în mod ereditar, motiv pentru care copilul trebuia să urmeze profesia părintelui oricare ar fi acesta. Religia ocupa un rol foarte important în viața morală a indienilor din această perioadă. Astfel că de la acest regim de castă se evoluează la brahmanism prin înfățișarea în om a lui Brahma, divinitatea supremă. De aici s-a considerat că Dumnezeu i-a făcut pe brahmani din gura lui, pe războinici din mâinile lui, pe agricultori din șolduri, iar pe cei de jos din picioare.

2. Morala brahmanică-ramură a religiei hinduse

Brahmanismul reprezintă filosofia și religia oficială a Indiei din perioada antică. Aceasta s-a fundamentat datorită concepțiilor despre viață ale civilizației autohtone, dravidiane și nu în ultimul rând acelea proprii arienilor invadatori. Această religie susține ideea transmigrației în care se credea că sufletul oricărui om se reîncarnează după moarte. Filosofia susținută în această perioadă nu admite rolul științei axându-se în mod special pe această idee a transmigenței. Legea morală a acestei etape susține că omul se bucură de o răsplată postumă, de o mântuire finală reprezentată de dreptul de a se integra ca individualitate cu absolutul divin, cu Brahma, ținta

- Drobnițki, O. G.(1981) ”Noțiunea de morală (partea I)”, București, Editura științifică și enciclopedică

- Stere, E. (1998) ”Din istoria doctrinelor morale”, Iași, Editura Polirom.