Renasterea, asa cum arata Jean Delumeau1, este un fenomen destul de complex ca sa permita
diversificarea ametitoare a grilei interpretative. Fenomene si personalitati contradictorii, curente
incipient rationaliste alaturi de o spectaculoasa inflorire a ,,stiintelor oculte" pe de-o parte si a
misticii pe de alta, dezvoltarea personalitatii individuale si manevre politice moderne, alaturi de o
intensa miscare de represiune si cenzura: toate acestea isi afla locul intr-una din cele mai fertile
epoci ale istoriei Occidentului. Mare parte a acestora existau inca din veacurile precedente:
scolastica fusese in esenta ei rationala, Evul Mediu Tarziu propusese o cultura universala si primul
,,model european", un sistem de instructie universitar si liberal.2 Pe de alta parte, tot Evul Mediu
fusese martorul redescoperirii, in secolul al XII-lea, o data cu traducerile arabe din Aristotel, a
filosofiei arabe si a manualelor ,,traditionale" ale magiei. Sfarsitul Evului Mediu a cunoscut o proliferare
a tratatelor de alchimie, pe care Renasterea n-a facut decat sa o dezvolte. Idealul umanistului
care vorbeste latina, greaca si ebraica se consolidase o data cu generatia lui Petrarca, care-l citise
deja pe Platon, difuzat in Occident prin Bizant. In toate aceste domenii, Renasterea n-a facut decat
sa adauge, sa dezvolte, poate spectaculos, dar in mod sigur nu de o maniera discontinua.
Cunoasterea Antichitatii, si chiar resurectia vechilor zei ai grecilor si romanilor, intr-o forma
,,metaforica si mitologizanta" este si ea un fenomen care tine mai curand de Evul Mediu tarziu, a
carui solida formatie clasica nu poate fi contestata.3 E drept, toata aceasta mitologie este
transformata la nivelul imaginarului colectiv, in mod destul de diferit. Asa cum arata Alain
Besancon, zeii isi pierdusera in Evul Mediu forma lor clasica: ,,Hercule era imbracat in pantaloni
1 Jean Delumeau, Civiliza?ia Rena?terii, Editura Meridiane, Bucure?ti, 1995, ?i Frica in Occident, Editura
Meridiane, Bucure?ti, 1986.
2 Despre na?terea liberalismului in secolul al XIII-lea, vezi de exemplu ideile lui Jacques Garello, ,, De
la economia politica la economia etica" , de exemplu in Economie et communication, Aix, 1996.
3 Vezi, de ex. Alain Besancon, Imaginea interzisa, Humanitas, 1996, p. 182-185. ,, Incepand din secolul
al XII-lea, exegeza alegorica a mitologiei se generalizeaza. John de Salisbury mediteaza asupra
religiei pagane" , nu din respect pentru falsele divinita?i, ci pentru ca ele ascund inva?aturi secrete,
inaccesibile oamenilor de rand. ,,Metamorfozele lui Ovidiu devin marea comoara de adevaruri
sfinte. In Purgatoriul, Dante ii trateaza cu respect pe zei, ?i pare sa accepte realitatea lor istorica. Ei
sunt repartiza?i in superi, care il anun?a intr-o forma voalata pe adevaratul Dumnezeu ?i inferi, cum
ar fi Charon, Pluton, Minos, care lucreaza cu cei mai rai demoni." (p. 183).
Si totusi ceva se schimbase; Durer pune blana de tigru la loc pe umerii lui Hercule, David al lui
Michelangelo aduce mai mult cu un tanar grec decat cu personajul biblic pe care-l incarneaza. Insa,
desi descoperirile arheologice impresionasera epoca, nu arta romana era cea luata drept model.
Statuile la care artistii Renasterii aveau acces erau putine (fapt semnificativ, distinctia intre arta
antica si cea elenistica nu exista), picturile aproape inexistente. Pompeiul urma sa fie descoperit
abia in secolul al XVIII-lea. Ceea ce este comun artei Renasterii si Antichitatii, asa cum era ea
inteleasa in secolele XV-XVI, sunt temele. Renasterea transpune vizual povestirile mitologice ale
lui Vergiliu, personajele Metamorfozelor lui Ovidiu, simbolistica mitologica preluata de la Homer,
chiar teme din Platon.2 Insa toate temele asa-zis pagane ale Renasterii sunt, in fapt, reinterpretate,
,,revalorificate" in sensul in care intreaga lume antica este recuperata: ca o prefigurare, mistica, a
crestinismului, ca o manifestare, inca cifrata, dar prin aceasta nu mai putin manifesta, a gratiei, a
revelatiei.3
Renasterea opereaza deci o schimbare de limbaj: cultura ei este preponderent vizuala, asa cum
vom vedea, de altfel in continuare. Si, in acest ,,limbaj al imaginilor", ea transpune o cultura antica
a carei noua manifestare nu trebuie sa ne insele; Renasterea nu redevine pagana, ci regandeste
crestinismul in limbaje imaginale partial mostenite, partial imaginate in efortul de a traduce,
interpreta si reinvia, sau, poate, inventa, o traditie culturala.
2. 2. Criza Bisericii: intre ,,imperiul universal" si utopiile nationale
Poate inainte de a fi un inceput, Renasterea marcheaza sfarsitul unui vis: acela al unitatii, sau
unificarii crestinatatii. Un nou paradox: modelul umanist, propus de Erasmus apartine prin aspectul
lui universalist mai degraba unui Ev Mediu scolastic. E drept ca, asa cum a aratat Jacques Le Goff,
umanistul Renasterii se deosebeste de intelectualul Evului Mediu in primul rand prin faptul ca nu
mai e profesor. Homo universalis iese dintre zidurile Universitatilor, care, si ele, isi restrang aria de
functionare la teritoriile nationale. Mai mult, creste rolul laicilor: in politica, diplomatie, chiar in
treburile bisericii. Si, in decursul a doua secole - al XIV-lea si al XV-lea -, ceea ce se raspandeste,
in mai toate ,,mediile" culturale ,,este ideea unei crize a bisericii, pe care succesive incercari de reforma
reusesc s-o impuna ca paradigma a epocii".4 Unul din rezultate a fost daramarea mitului
,,imperiului crestin", exprimare a dezideratului existentei unei forme de organizare care sa exprime
unitatea actuala a Bisericii si a turmei pastorite de ea. In schimb, secolele XV-XVI propun un nou
tip de lumi imaginale: utopiile. Tarile lui ,,nicaieri", sau ale lui ,,ne-unde", sunt, in primul rand,
multiple. Ele propun cel mult modele alternative, mai probabil un fel de zoologie sau sociologie
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
