Albert Camus - Mitul lui Sisif

Sisif este eroul absurd. Acest om, condamnat sa urce neincetat o stanca in varful muntelui si apoi sa ii astepte coborarea, este intruchiparea eroului absurd, conform lui Camus. Repovestind mitul lui Sisif, Camus creeaza o imagine extrem de puternica cu o forta imaginativa care insumeaza intr-un mod emotionant continutul discutiei intelectuale care o preceda in carte. Ni se spune ca Sisif este eroul absurd atat prin pasiunile sale cat si prin torturile sale.

Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea sa pentru viata i-au adus acea ingrozitoare pedeapsa in care intreaga sa fiinta este muncita fara nici un rezultat (p. 89). Sisif este constient de acest blestem, si tocmai in aceasta consta tragedia sa. Nu e adevarat ca, in timpul coborarii, el nutrea speranta ca va reusi totusi, ca munca sa il va elibera de chinuri. Insa Sisif este in mod evident constient de dimensiunile propriei sale nefericiri. Tocmai aceasta constientizare lucida a destinului sau transforma chinul sau intr-o victorie. Aceasta trebuie sa fie o victorie deoarece insusi Camus spune: Il parasesc pe Sisif la baza muntelui. Intotdeauna cineva isi poate gasi din nou povara. Insa Sisif ne invata ce inseamna adevarata fidelitate care neaga zeii si inalta stancile. Si el de asemenea trage concluzia ca totul este bine. Universul de acum inainte fara stapan nu ii mai pare nici steril, nici inutil. Fiecare atom al acelei stanci, fiecare colt mineral al acelui munte intunecat constituie o lume in sine insusi. Lupta insasi inspre inaltimi este suficienta pentru a umple inima unui om. Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit (p. 91). Viata si chinul lui Sisif sunt transformate intr-o victorie, concentrandu-se asupra libertatii sale, asupra refuzului de a spera, si asupra constiintei absurdului acestei situatii. In acelasi mod, Dr. Rieux este un erou absurd in Ciuma, deoarece si el este condamnat la moarte, si el este prins intr-un chin fara sfarsit si, asemenea lui Sisif, el continua sa isi faca datoria indiferent cat nesemnificativa este actiunea sa. In ambele cazuri conteaza putin pentru ce motiv anume ei continua sa lupte atata vreme cat aceasta sta marturie pentru increderea omului in om si nu in abstractii si absoluturi. Ideile care stau la baza acestei evolutii a eroului absurd sunt prezente in primele trei eseuri ale cartii. In acestea, Camus trateaza problema sinuciderii. In stilul sau tipic, socant si viguros, el deschide discutia cu afirmatia indrazneata conform careia: Nu exista decat o singura problema filosofica cu adevarat serioasa si aceasta este sinuciderea (p. 3). El continua prin a descoperi daca sau nu sinuciderea este raspunsul legitim pentru situatia funciar nefericita a omului. Sau, cu alte cuvinte: Merita viata sa fie traita acum cand zeii au murit? Discutia incepe si continua nu ca una metafizica, ci ca o afirmatie argumentata intemeiata pe o modalitate de cunoastere despre care Camus afirma ca este singura pe care o avem la dispozitie ...