Orient si Occident sunt doi termeni care devin concepte culturale si identitare odata cu confruntarile intre civilizatii pe care le deschid marile descoperiri geografice. Unul dintre sensurile acestor concepte culturale decurge din rolul lor de a concentra experienta relatiei cu alta cultura, cu Celalalt. Continutul celor doi termeni nu este insa univoc, ci incarcat de sensuri in care se tes si conlucreaza numeroase variabile: istorice, politice, religioase - culturale, in general.
Originile celor doi termeni sunt analizate de E. Said (Orientalism. Conceptiile occidentale despre Orient, 1978), din perspectiva experientei coloniale a Europei:
,,Orientul nu este numai adiacent Europei, el este, de asemenea, locul celor mai mari, mai bogate, mai vechi colonii ale Europei, sursa civilizatiilor si a limbilor ei, concurentul ei cultural si una dintre cele mai profunde si mai recurente imagini a Celuilalt. in plus, Orientul a ajutat la definirea Europei (sau a Vestului) ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalitati, experiente."
,,Oamenii au impartit intotdeauna lumea in regiuni, distincte in mod real sau imaginar una de alta. Demarcatia absoluta dintre Est si Vest [...] s-a construit in ani, chiar in secole. Au existat, desigur, nenumarate calatorii soldate cu descoperiri; au existat contacte prin intermediul comertului si al razboiului. Dar mai mult, incepand cu mijlocul secolului al XVIII-lea, au existat doua elemente principale in relatia dintre Est si Vest. Unul a fost sporirea cunostintelor sistematice ale europenilor despre Orient, ca urmare a extinderii coloniilor, ca si a interesului larg pentru ceea ce era strain si necunoscut [...]; in plus, acestor cunostinte sistematice li s-a adaugat o productie literara considerabila, datorata romancierilor, poetilor, traducatorilor si calatorilor talentati. Cealalta trasatura a relatiilor dintre Orient si Europa a fost faptul ca Europa s-a aflat mereu pe o pozitie de forta, ca sa nu spunem de dominatie."
Un alt exemplu ar putea fi reprezentat de emblema teritoriala a capitalei, numita ,,micul Paris", prin care, in perioada dintre cele razboaie mondiale, s-a elaborat imaginea onoranta a unei capitale romanesti cu model european, Parisul.
La capatul celalalt al continentului se afla Bizantul, Constantinopolul, Istanbulul de astazi, emblema culturii de contrast, invocata si ea in reprezentarile de sine ale romanilor si proiectata in imaginea unui Bucuresti pestrit, necoagulat, fara centru. Literatura a produs variantele ,,de hartie" ale acestor spatii, cu rol hotarator in reprezentarile noastre, caci, de multe ori, Bucurestiul occidental din scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu, ale lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, G. Calinescu, scriitori studiati in scoala, poate fi mai adevarat decat cel de fiecare zi. Cum adevarat este si cel balcanic, ,,de mahala", din opera lui I.L. Caragiale sau cel al fiului sau, Mateiu Caragiale, romanul Craii de Curtea-Veche.
Mihai Ralea, in studiul Fenomenul romanesc, identifica trasaturi esentiale ale occidentalului si ale orientalului: ,,Sub diferite variatii de detaliu, omul care locuieste continentul nostru se prezinta sub doua tipuri bine definite: occidentalul si orientalul. In apusul si centrul Europei, domneste o mentalitate, iar catre rasarit, catre posturile cele mai avansate ale Asiei, o alta. Englezul, francezul, germanul, italianul, scandinavul cu toate deosebirile dintre ei, constituie la un loc acelasi fel de civilizatie. Tehnicile lor, felul de a vedea viata, felul adaptarii la mediu sunt comune. Dincolo, la frontierele Asiei, ca o peninsula intrata in viata Europei, turcii, rusii, o parte din popoarele balcanice constituie o alta lume, cu alte legi, cu alt suflet, cu alta filozofie. Toata civilizatia occidentala sta intr-un singur cuvant: aptitudine creatoare. Ridicat deasupra mediului, dominandu-1 prin stapanire de sine, prin curaj, prin rabdare si initiativa, occidentalul e spirit activ mai inainte de toate. El preface ambianta, sfinteste locul, caruia ii impune legea si ideea sa si care il asculta docil si invins. Apuseanul e stapanul vointei sale elastice si ferme in acelasi timp si pentru aceasta e si stapanul lucrurilor inconjuratoare. Curajul sau e cand temerar, cand rezonabil. Stie sa riste si sa fie in acelasi timp subjuga fortele naturii, sezoanele, fauna si flora. Dar mai ales a inventat tehnica, care i-a devenit aliata ascultatoare. [...]
In asemenea conditii, filozofia sa nu poate fi decat voluntarista. El crede ca totul e posibil, e optimist in increderea pe care o acorda fortelor sale, crede in libertate, mai mult, in liber arbitru, pentru ca rezistenta determinismului orb o invinge cu puterea intelepciunii sale; forteaza evenimentele prin vointa sa de triumf. Individualismul e, fara indoiala, idealul sau ultim.
Psihologia orientalului e exact contrara. Ea se reduce, de obicei, la o resemnare pasiva. Daca occidentalul se impune mediului, orientalul se supune. Forta naturii il zapaceste, il zdrobeste, il apasa. Recunoaste intr-insa cine stie ce forta religioasa misterioasa, contra careia i se pare inutil sa mai lupte. Ordinea evenimentelor i se pare stabilita de un zeu infailibil. Fatalismul, adica constatarea acestei asezari prestabilite si pe care vointa omului e prea slaba ca sa o indrepte, i se pare singura solutie. Totul e acceptat asa cum se prezinta. Nici un orgoliu, nici o ambitie
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
