Poezia religioasă a lui Nichifor Crainic

I. Nichifor Crainic-viața unui om de cultură și mare teolog

Născut în ajunul Crăciunului în anul 1889 în localitatea Bulbucata, județul Giurgiu în familia țăranului Nedelea Dobre și a celei numite „Zâna” , deprinde de la aceștia cele dintâi valori creștin-ortodoxe. La îndemnul tatălui, Ion N. Dobre, v-a studia la Seminarul Central și la Facultatea de Teologie din București. Ambițios din fire obține rezultate foarte bune, dar necăsătorindu-se la timp nu poate intra în cinul preoțesc. Va urma mai apoi, studii de specializare la Facultățile de Teologie Catolică și de Filosofie ale univesității din Viena. Nereușind să practice preoția îmbrățișează alte meserii ca: pedagog, cântăreț bisericesc, a lucrat ani în șir la redacția unor ziare ca „Neamul Românesc”, „Cuvântul”, conducând el însuși ziarul „Calendarul” și revista „Gâmdirea”, profesor la catedra de Literatură religioasă modernă a Facultății de Teologie din Chișinău, transferat mai târziu la catedra de Istoria literaturii bisericești și religioase moderne de la Facultatea de Teologie din București, secretar general în Ministerul Cultelor și Artelor. Implicat în viața politică a fost secretar general în Ministerul Cultelor și Artelor, ministru al Propagandei Naționale. Implicat din ce în ce mai mult în viața politică a vremii, militând pentru unificarea mișcărilor naționaliste, având un rol de seamă în formarea Partidului Național Creștin. Datorită convingerilor sale politice care nu erau în concordanță cu statul, el fiind un susținător al fascismului european și a Gărzi de Fier, elaborând multe articole în care elogia regimul lui Mussolini și critca violent fruntașii liberali și camarila regală, fapte pentru care este închis în repetate rânduri în diferite închisori din țară (Jilava, Văcărești, Aiud). Cea mai grea detenție va fi cea de la Aiud unde fără sentință judecătorească va petrece 15 ani din viață în condiții mizere și chinuit. Se stinge din viață la data de 21 august 1972 la București.

Nichifor Crainic a fost laureat al Premiului Național pentru poezie, în 1930, iar în 1940, i se acordă „Doctor Honoris Causa” de către Universitatea din Viena.

II. Nichifor Crainic-activitate literară și culturală

Debutează editorial în anul 1907, cu o poezie în revista școlară „Spre lumină” din Iași, semnându-se Nichifor Crainic ( nume pe care ulterior îl va însuși și în actele de stare civilă). Publică traduceri, articole, versuri, tălmăciri în reviste precum „Flacăra” , „Viața românească”, „Drapelul” etc.

Considerat de critica literară drept un poet creștin, Dumitru Mincu îl încadrează pe Crainic în studiul „Gândirea și gândirismul” alături de Vasile Voiculescu, în rândul ,,tradiționaliștilor de tendință religioasă”. Ov. S. Crohmălniceanu, în „Literatura română între cele două războaie mondiale (vol.II)” include poezia lui Crainic în ,,lirica sensibilității religioase”, iar Călinescu în lucrarea ,,Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, îl plasează pe Nichifor Crainic în rândul ortodocșilor. Nu în ultimul rând, preotul Dumitru Stăniloae afirma despre Crainic că: ,,a fost nu numai un gânditor al ortodoxiei, ci și un trăitor al ei (...) poetul nostru creștin prin execlență”.

Poezia de cea mai profundă spiritualitate românească s-a născut în închisoare „dezlipit în mod forțat de lumea dinafară în care ai trăit până ieri, când izbuteai să accepți fără revoltă această izolare absolută, ajungeai la o pace interioară, la o concentrare și la o reculegere esențială, care dădeau spiritului o dispoziție de activități înalte. La mine, în trei moduri se manifestau aceste activități: în rugăciune, în cântec popular și-n poezie. În rugăciune îmi apăreau toți viii și morții mei, ființe iubite, prieteni și dușmani pentru care mă rugam deopotrivă. Multele cântece populare pe care le știam îmi reveneau pe rând. Cum nu era voie să le cânți cu glas, le cântam în gând ceasuri întregi. Ele îmi evocau îndeosebi țara copilăriei și-mi creau, ca și rugăciunea îndelungată, o dispoziție prielnică poeziei. Poezia năvălea în spirit cu nemiluita. Trebuia o luptă să te fixezi la anumite teme pentru ca ulterior să le ții minte. Le compuneam în cap, fixându-le în memorie ca pe hârtie. Le repetam în gând până la cristalizarea formei, apoi treceam la alta. Le recapitulam din când în când pe măsură ce apărea una nouă în orizontul interior al rugăciunii și al cântecului popular. Am compus un volum întreg pe care îl reciteam în minte ca din cartea tipărită. Aș fi putut să compun mai multe volume, dar m-am înfrânt ca să le pot memoriza exact. Ceea ce este curios este că foamea, cu cât e mai acerbă, cu atât devine stimulent pentru poezie. Într-o perioadă, când nu mă puteam ține pe picioare, am făcut poemul haiducesc Baldovin și Mădălina de cinci sute de versuri, câte o sută pe noapte. În a șaptea zi de greva foamei am făcut poezia Rugăciune pentru pace. Ceilalți deținuți le învățau și le răspândeau din celulă în celulă și din închisoare în închisoare. Zeci de mii de oameni le-au știut pe dinafară.”