Autori Fundamentali - Mihai Eminescu

Daca Titu Maiorescu a fost constiinta critica directoare a epocii, Mihai Eminescu reprezinta intruchiparea geniului creatorMihai Eminescu – repere biografice. Raportul naţional – universal în opera lui Eminescu. Coordonate ale eminescologiei. Exegeze româneşti şi străine despre Eminescu. Eminescu în cadrul romantismului european. Teme şi motive romantice la Eminescu. Cultură şi armonie la Eminescu. Izvoare folclorice în opera lui Eminescu. Arte poetice eminesciene. Poezia de meditaţie istorică şi socială a lui Eminescu. Ipostaze ale naturii în opera lui Eminescu. Imagini paradisiace şi toposuri edenice. Erotica eminesciană din prima perioadă. Erotica eminesciană din cea de a doua perioadă. Locul poeziei „Floare albastră” în lirica eminesciană. Poezia filosofică a lui Eminescu. „Rugăciunea unui dac” – poem autoreferenţial. Meditaţie filosofică şi satiră în „Scrisoarea I”. Geneza „Luceafărului”. Semnificaţii mitice şi filosofice în „Luceafărul”. Structură şi mijloace literar-artistice în „Luceafărul”. Structură compoziţională şi motivul lumii ca teatru în „Glossă”. Proza eminesciană şi receptarea ei critică. Clasificarea prozei eminesciene. Fantasticul eminescian în context universal. Fundamentul filosofic al prozei eminesciene. Eminescu şi basmul cult. „Sărmanul Dionis” – capodoperă a prozei fantastice româneşti şi universale. „Cezara” şi mitul reintegrării în Arhetip. Doctrina metempsihozei în „Avatarii faraonului Tlà” „Archaeus”. Locul romanului „Geniu pustiu” în cadrul prozei eminesciene. Dramaturgia şi publicistica eminesciană.

Mihai Eminescu

Repere biografice

Dacă Titu Maiorescu a fost conştiinţa critică directoare a epocii, Mihai Eminescu reprezintă întruchiparea geniului creator şi culmea cea mai înaltă la care s-a ridicat vreodată spiritualitatea românească. Eminescu este un scriitor de valoare universală, unul dintre marii poeţi ai lumii, autor de proză fantastică de talia lui Novalis, E.T.A. Hoffmann şi Edgar Allen Poe; dramaturg care a conceput pe temelii vaste, dar n-a avut răgazul să-şi finalizeze proiectele, publicist de o exemplară puritate şi probitate a conştiinţei.

Viaţa lui Eminescu a fost tragică în esenţa ei, aşa cum tragică este în general viaţa omului de geniu, care, aşa cum spunea Schopenhauer, se opune „voinţei oarbe de a trăi” şi-n care tragismul vine dintr-un surplus de conştiinţă. Viaţa lui Eminescu poate fi sintetizată în câteva momente mai importante. Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani, fiind cel de-al şaptelea copil din cei unsprezece ai căminarului Gheorghe Eminovici şi ai Ralucăi Iuraşcu, fiică de stolnic.

Copilăria şi-a petrecut-o în apropierea Botoşanilor, pe moşia părintească de la Ipoteşti. Şi-a urmat clasele elementare şi gimnaziale la Cernăuţi, oraş mare, românesc din Bucovina de nord, aliată pe atunci sub ocupaţie habsburgică. În adolescenţă a peregrinat cu trupele de actori prin ţară.

A debutat la vârsta de 16 ani cu poezia „De-aş avea”, în revista „Familia” de la Pesta, condusă de Iosif Vulcan, care i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu. A urmat studiile universitare la Viena între 1869 şi 1872 şi la Berlin între 1872 şi 1874. Încă din perioada studenţiei a devenit membru al Societăţii Junimea. A fost director al Bibliotecii Centrale Universitare din laşi şi revizor şcolar. A lucrat în gazetărie şi a condus „Curierul din Iaşi” şi ziarul „Timpul” din Bucureşti, organ al Partidului Conservator.

Titu Maiorescu i-a publicat singurul volum de versuri apărut în timpul vieţii la finele anului 1883 şi începutul lui 1884. Ultimii ani i-a petrecut în suferinţă şi boală.

A trecut în eternitate la 15 iunie 1889. În inegalabila sa biografie „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932) G. Călinescu consemna astfel, în rânduri ritmate şi cadenţate, savant orchestrate de poem simfonic trecerea în eternitate a luceafărului poeziei româneşti: „astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Tot Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu” demonstrează cum Eminescu ar fi revendicat de zece naţii din Septentrion până-n Orient, şi de la Marea Baltică până la Marea Caspică. Eminescu ar fi făcut de unii falsificatori de documente rând pe rând suedez, polonez, rus, ucrainean, sârb, bulgar, albanez, turc, armean şi persan. Dar Eminescu descindea dintr-o nobilă şi străveche spiţă românească, al cărei arbore genealogic cobora mult timp şi-şi avea rădăcinile adând înfipte în solul..........al Bucovinei natale.

Raportul dintre naţional şi universal

În cazul lui Eminescu, mai mult decât la oricare scriitor român se pune problema raportului dintre naţional şi universal. În termeni filosofici raportul dintre naţional şi universal este raportul de la individual la general, şi de la concret la abstract. Naţionalul şi universalul sunt doi termeni inseparabili ai aceleiaşi ecuaţii, care se presupun şi se intercondiţionează reciproc. Nu există universalitate pură şi abstractă, ci numai universalitate prin naţionalitate.

Un fenomen abisal ca Eminescu nu poate fi explicat şi înţeles decât prin prisma teoriei inconştientului colectiv al lui Karl Gustav Yung. Din această perspectivă psihanalitică modernă, Eminescu ne apare ca un produs al subconştientului colectiv românesc. De aceea noi toţi ne regăsim în Eminescu şi ceva din Eminescu există în noi toţi.

Eminescu exprimă în universalitate spiritul românesc aşa cum Dante exprimă spiritul italian, Cervantes spiritul spaniol, Shakespeare spiritul englez, Voltaire spiritul francez, Goethe spiritul german, iar Puşkin şi Lermontov spiritul rus. În jurul lui Eminescu s-a construit în timp, o întreagă disciplină, şi anume eminescologia, aşa cum în jurul lui Dante s-a construit dantologia, iar în jurul lui Shakespeare s-a construit shakeaspearologia. Eminescologia este o disciplină vastă care cuprinde contribuţiile unor cercetători şi exegeţi români sau străini la cunoaşterea vieţii şi operei lui Eminescu.

Dintre criticii şi istoricii literari români care s-au ocupat de Eminescu cei mai importanţi, în ordine cronologică sunt: Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Garabet Ibrăileanu, Nicolae lorga, Dumitru Caracostea, Tudor Vianu, George Călinescu, D. Popovici, Constantin Noica, Edgar Papu, George Munteanu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Dintre istoricii străini cei mai importanţi rămân: eminescologia italiană Rosa del Conte, cu lucrările ei de referinţă „Eminescu sau despre absolut”, istoricul literar francez Allen Guillermou, cu lucrarea sa „Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu”, cercetătorul rus Iuri Kojevnikov, cu lucrarea sa „Eminescu şi problema romantismului”, cercetătoarea indiană Amita Bhose, cu lucrarea sa „Eminescu şi India” şi exegeta elveţiană de origine română Zvetlana Paleologu-Matte, cu eseul „Eminescu şi abisul ontologic”.