INTRODUCERE
Încă din cele mai vechi timpuri omenirea a căutat soluţii de transmitere a informaţii la distanţă. Ruguri aprinse în locuri înalte, stafete, clopote, tobe, buciume au reprezentat multe vremuri o soluţie de comunicare. În 1790 francezul Clande Chappe propune telegraful optic, realizat dintr-un catarg înalt de 4.55 m, pe care erau fixate indicatoare mobile, a căror poziţie putea fi văzută de la mare distanţă. În anul 1837, Samuel Morse înventează alfabetul care-i poartă numele şi care reprezintă prima codificare binară, cu puncte şi linii, a literilor. Alfabetul Morse a permis transformarea simplă şi directă a caracterelor în semnale electice. Sistemul de comunicaţii bazat pe acest principiu s-a numit telegraful electric. În 1876 a urmat telefonul lui Graham Bell.
La începutul secolului XX sa declanşat o nouă revoluţie în telecomunicaţii. Înventarea triodei, оn 1906 de către Lee de Forest a dus la întroducerea pe scară largă a electronicii în telecomunicaţii. Astfel s-a deschis calea realizării de staţii de comunicaţii radio, capabile să transmită masage fără a avea o conexiune fizică între emiţator şi receptor. Utilitatea unor asemenea sisteme a fost sesizat mai întâi în sfera aplicaţiilor militare, pentru că mai apoi, prin anii 1920 să apară primele staţii de radiodifuziune comerciale. Începînd cu anii 1950, marcaţi de apariţia tranzistorului, a circuitelor integrale şi de întrarea оn era cosmică, telecomunicaţiile au intrat într-o nouă eră.
Odată cu dezvoltarea tehnologiilor corespunzătoare, sau extins la scara mondială fascilităţile de transport a unor volume impresionante de date folosind infrastructuri performante cablate, pe fibra optică sau radio (reţele fără fir, sateliţi de comunicaţii). În acest context a devenit posibil accesul utilizatorilor individuale la serviciile publice de date, deservite de o infrastructură mondiala de comunicaţii cunoscută sub denumirea de Internet. Acest concept înclude atît infrastructura cît şi tehnologiile de comunicaţii aferente precum şi ansamblu serviciilor asociate acestora: accesul la informaţii text sau grafice, transfer de fişiere, mesageria electronică dar şi altele mai recente cum ar fi telefonia digitală, vidio la cerere.
1. CARACTERISTICI ALE COMUTAŢIEI ELECTRONICE
Comutaţia electronica a devenit o realitate tehnica in dezvoltarea sistemelor destinate echiparii reţelelor de telecomunicaţii.
Pentru a defeni comutaţia electronica, se poate afirma ca ea constituie aplicaţia tehnicii electronice in comutaţia telefonica. Totuşi, aceasta definiţie trebuie precizata amintind mai întâi care sunt funcţiile esenţiale ale comutaţiei telefonice; apoi trebuie arătat modul in care electronica intervine pentru a realiza aceleaşi funcţii cu metode noi.
După cum se ştie, domeniul schimburilor de informaţii este format din trei părţi:
-transmisiunea, adică transportul semnalelor electrice care reprezintă informaţia:
-comutaţia, adică dirijarea spre corespondentul desemnat;
-informatica, sau prelucrarea acestei informaţii la plecare, la sosire şi în cursul desfăşurării comunicaţiei.
În telefonia clasică s-a pus accentul pe primele două aspecte, transmisiunea si comutaţia, deoarece tratarea informaţiilor de selecţie permitând indrumarea comunicaţiilor era considerate ca inclusa in echipamentele de comutaţie.
Odată cu revoluţia tehnologica adusa de comutaţia electronica, s-a admis ca nu exista o diferenţa sensibilă de structura între problemele de decizie şi de manipulare a informaţiilor necesare comutaţiei şi acela care se întîlnesc în informatica. De aici rezultă apropierea între două tehnici, care se traduce prin apariţia sistemelor cu program înregistrat şi constitue una din caracteristicile comutaţiei electronice. Este de la sine înţeles că centralele telefonice electronice vor fi comandate de maşini organizate precum sunt calculatoarele electronice, fiind similare acestora în unele privinte, cu excepţia anumitor organe (ca de exemplu, reţeaua de conexiune).
Principiul comenzii prin program înregistrate permite dezvoltarea comutaţiei electronice, introductând în centralele telefonice la nivelul organelor de decizie, un element de flexibilitate necunoscut până acum.
În domeniul transmisiunilor, trebuie menţionată apariţia noţiunii de transmisiune numerică, în special sub forma modulaţiei impulsurilor în cod sau PCM (Puise Code Modulation). Orice informaţie poate fi pusă sub formă numerică cu o precizie satisfăcătoare. În acest scop este suficient să se funcţioneze periodic semnalul care o reprezinta, făcând astfel ca fiecărui esantion să-i corespundă un cod numeric.
Întrucât aceasta reprezentare de informaţii sub forma de trenuri de impulsuri binare are un caracter universal, este posibil să se efectueze comutaţia la însuşi nivelul elementului binar prin tehnici multiplexării şi a comutaţiei temporale.
Aceasta constituie o caracteristica de baza a comutaţiei electronice; totuşi, comutaţia numerică temporală reprezintă numai una din posibilităţile de a realiza reţeaua de conexiune a unei centrale telefonice, o alta posibilitate fiind comutaţia spaţială care urmează o linie mai tradiţională, prin folosirea unor puncte de conexiune atribuite fiecărei comunicaţii.
2. FUNCŢIILE GENERALE ALE COMUTAŢIEI
În cadrul centralelor telefonice sunt realizate în diverse moduri o serie de funcţii principale de comutaţie.
Prima funcţie constă în supravegherea tuturor liniilor de intrare pentru recunoaştere solicitărilor de convorbiri, la ridicarea microreceptorului. Releul de apel asociat fiecărei linii acţionează un organ comun însărcinat cu identificarea liniei chematoare şi cu conectarea sa temporară la un organ receptor, denumit registru.
După aceasta, releul de apel este deconectat şi se trimite abonatului tonul de formare a numărului.
Colegiul Politehnic din mun. Chisinau
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
