Sistemul Bancar Românesc - Prezent și Perspective

Sistemul bancar românesc – prezent și perspective

I. Scurt istoric al sistemului bancar românesc

În România, activitatea bancară și-a făcut apariția la jumătatea secolului XIX, Banca Națională a Moldovei fiind prima bancă înființată în țara noastră la 12/24 martie 1857, cu sediul central în Iași și sucursale la Galați și București.

Capitalul băncii a fost de 10 milioane taleri de Prusia, împărțit în 50.000 de acțiuni.

Deși a fost supravegheată de stat, prin doi comisari, după mai puțin de un an de la primele operațiuni (14/26 iunie 1858), banca a dat faliment, cu toate eforturile guvernului de a o redresa.

Cauzele eșecului băncii au fost considerate a fi următoarele:

- Banca nu a dispus niciodată de capitalul de 100.000.000 de taleri prevăzut în legea de înființare și subscris de acționari, în bilanțul de la 23 decembrie 1858/4 ianuarie 1859 apărând doar suma de 513.570 de galbeni ca provenind din acțiuni;

- Imobilizarea capitalului prin acordarea marilor proprietari funciari a unor credite ipotecare cu termen lung de rambursare și realizarea de investiții nechibzuite, pe termen lung, în întreprinderi de stat, numai pentru a înlesni profituri intermediarilor;

- Scontul efectelor emise de comercianții insolvenți;

- Recurgerea la arbitraje în mod excesiv;

- Acordarea de credite și reeșalonări ale datoriilor pe baza de favoritisme și cu foloase individuale;

- Acordarea către stat a unui credit imens, fără șanse de rambursare;

- Speculațiile private ale directorilor în acordarea de credite Lombard;

- Organizarea unor speculații bursiere în Prusia, având ca obiect acțiunile băncii din Moldova.

În acea perioadă, capitalul de împrumut era strâns împletit cu cel cămătăresc, iar cei care dețineau aceste capitaluri și se îndeletniceau cu astfel de activități pre-bancare se numeau zarafi, zalogari sau bancheri-cămătari.

Zarafii aveau ca pricipală ocupație, într-o primă etapă, schimbul de monede, asemănător schimbului valutar astăzi. Această activitate era necesară din cauza multitudinii de însemne monetare provenite din diverse țări, pe domeniul țării noastre.

Serviciile cămătarilor, constau în acordarea de credite cu dobânzi foarte mari, credite care au îmbrăcat în principal forma creditului de consum și cea a creditului politic (pentru cumpărarea de funcții în ierarhia administrativă, inclusiv pentru cumpărarea tronului domnesc de la Poarta Otomană).

Potrivit statisticilor, în anul 1860 existau în București 96 de astfel de afaceriști, din care 39 erau bancheri-cămătari.

Pe măsura coagulării afacerilor cu capital de împrumut, au apărut atât în Moldova, dar și în Țara Romanescă și Transilvania – provinciile istorice din cea de-a doua jumătate a secolului XIX-diferite societăți bancare cu capital străin sau autohton ( Banca României-1865, Creditul Funciar Rural și Urban: 1873-1875, Banca Marmorosch-Blank-1874, iar în Transilvania Banca Albina-1872, Banca Furnica-1883 etc.) care au avut o viață mai lungă sau mai scurtă, creându-se premisele înființării Băncii Naționale a României.

Ca urmare, prin Decretul Domnesc din aprilie 1880,se înființează Banca Națională a României, banca de “scompt și circulațiune”, înființată după modelul Băncii Naționale a Belgiei și respectând principiile școlii bancare, ca rezulat al dorinței unanime a tuturor participanților la viața economică a țării. Banca avea capital atât particular (2/3) cât și privat (1/3). Principalele operațiuni pe care le putea derula BNR, conform statutului erau: scontul, avansurile pe scrisuri funciare, efecte publice și alte valori, emisiunea de bancnote.

“ Cu titlu de curiozitate, merită amintit faptul că Banca Națională a României este una din cele mai vechi din lume (în fapt, a șaisprezecea bancă centrală), devansând în timp instituții prestigioase precum Banca Japoniei (1882), Banca Italiei (1883), Federale-Reserve-Banca Centrală a SUA (1913) sau Banca Națională a Elveției”

Înființarea Băncii Naționale a României a dat un nou avânt dezvoltării capitalului bancar”. Avântul capitalului bancar este poate cel mai semnificativ. Dintr-un număr de 1.102 bănci comerciale în 1930 s-a ajuns la numai 484 bănci, iar în anul 1940 (înainte de cedările teritoariale) la 446 bănci, restul băncilor au dispărut prin lichidare și fuziune. Cinci bănci concentrau, însă, 25% din capitalul total și 45% din cifra bilanțurilor” .