Politică monetară în Luxembourg

Politica monetara – Noţiuni generale

Politica monetară reprezintă ansamblul măsurilor şi metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze condiţiile macroeconomice prin creşterea sau reducerea ofertei de bani. Politica monetară este o componentă esenţială a politicii economice. Prin măsurile specifice pe care le promovează, autorităţile monetare încearcă să regleze nivelul cererii agregate din economie, influenţând nivelul lichidităţilor, condiţiile de acordare şi disponibilitatea creditului in economie.

Politica monetară poate fi definită şi ca un ansamblu de acţiuni exercitate de autorităţile monetare asupra masei monetare şi asupra activelor financiare, in vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu. De fapt, ansamblul de reguli pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci şi instituţii financiare vizează atingerea unor obiective generale ale ţării, cum sunt stabilitatea, restructurarea, expansiunea, deschiderea cu eficienţă a economiei naţionale spre exterior etc.

Autorităţile monetare dispun de instrumente de acţiune asupra variabilelor monetare. Ele sunt uneori directe si coercitive (controlul creditului sau schimburilor), dar trebuie sa cedeze in fata mecanismelor mai indirecte lăsând sa acţioneze legile pieţei, capacitatea de adaptare a sistemului financiar. De îndată ce au puterea de a crea cea mai mare parte a masei monetare, băncile apar ca fiind dotate cu o putere considerabila, deoarece supraveghează alocarea unei resurse speciale: moneda. Nu este deci, aşa cum se descria in secolul al XIX-lea, vorba de un comerţ asemănător celorlalte. Puterea băncilor este, in acelaşi timp, macroeconomica(mai ales prin volumul monedei create), mezoeconomică(prin opţiunile de orientare a creditelor, ele dirijează politica industriala) si microeconomica( in relaţiile cu clientele). In plus, in cursul ultimilor decenii, băncile au însoţit si uneori au devansat internaţionalizarea economiei. Aceasta le conferă noi responsabilitatea de natura geopolitica.

Politica monetara este o componenta esenţiala a politicii economice. Prin masurile specifice pe care le promovează, autorităţile monetare încearcă sa regleze nivelul cererii agregate din economie, inflientand nivelul lichidităţii, condiţiile de acordare si disponibilitatea creditului I economie. Obiectivele politicii monetare trebuie sa fie integrate in cadrul mai larg al politicii economice, de performantele fiecărui grup de politici depinzând succesul de ansamblu.

Motivaţiile si scopurile politicii promovate de agenţii bancari si de credit pot fi grupate in doua categorii. In primul rând, acestea constau in organizarea profesiunii bancare de aşa maniera incot sa asigure protecţia deponenţilor, sa se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune dezordonata a resurselor monetare si din masurile individuale ce ar periclita sistemul monetar si de credit.

In al doilea rând, prin politica monetara se urmăreşte ca prin modificarea masei monetare sa se contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie sa favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agenţilor specializaţi in operaţiuni băneşti riscante. Deci, o politica monetara sănătoasa trebuie sa-si propună concilierea stabilităţii puterii de cumpărare a monedei (nu rigiditatea masei monetare) cu expansiune economica.

Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizează prin reglarea cererii de moneda de schimb si de plata. Dar reglarea respective nu este un scop in sine. Printr-o asemenea măsura se urmăresc stabilitatea preturilor, deplina ocupare a forţei de munca, expansiunea economica etc.

Pe plan extern, politica monetara si mişcările externe de capitaluri sunt de natura dubla. Pe de o partea politica monetara poate sa caute încurajarea intrărilor sau ieşirilor de capitaluri pentru reechilibrarea balanţei de plaţi. Pe de alta parte, ea încearcă sa găsească modalitatea de a suporta presiunile valutare din exterior atunci când mişcările de capital se derulează speculative. Bineînţeles, se recurge la aceasta politica daca autorităţile monetare naţionale nu au putere notabila de a evita astfel de presiuni.

II. Luxemburg - influenţa politicii monetare asupra economiei

Pentru a-şi atinge obiectivul, banca centrală nu exercită o influenţă directă asupra preţurilor ci mai degrabă asupra ratei de schimb. Politica monetară unică este astfel fondată pe stabilirea nivelului ratei de schimb pe termen scurt şi a volumului lichidităţilor (masa monetară) acordate instituţiilor de credit, particularilor şi economiei în totalitate. Într-adevăr, modificarea ratei de schimb aplicată băncilor comerciale, decisă de către Consiliul Guvernatorilor Băncii Centrale Europene (BCE), se reflectă în condiţiile oferite propriilor clienţi. Pentru a îndepărta riscul inflaţiei (sau deflaţiei), unul din instrumentele de acţiune ale BCE este volumul lichidităţilor. Astfel, reducerea sau creşterea aprovizionării cu lichidităţi poate să descurajeze, respectiv încurajeze actorii financiari care recurg la credite, acestea devenind mai scumpe sau mai ieftine.

Obiectivul stabilităţii preţurilor se justifică în special dacă luăm în considerare următoarele mecanisme economice :

- într-un mediu al stabilităţii preţurilor, piaţa alocă resursele într-o manieră eficientă. Intr-adevăr, dacă preţurile sunt instabile, aceasta face ca estimarea evoluţiei viitoare a preţurilor să fie nesigură, prin urmare, creşte probabilitatea alocării ineficiente a resurselor

- pe de altă parte, rata de schimb pe termen lung încorporează inflaţia anticipată. Dacă pieţele anticipează o inflaţie importantă, aceasta este integrată sub formă de primă. Aceasta primă provoacă o creştere a ratei de schimb pe termen lung şi toate lucrurile fiind egale astfel, investiţiile devin mai scumpe. Astfel, stabilitatea preţurilor permite fixarea anticipaţiilor, scăzând rata de schimb pe termen lung şi favorizând prin urmare investiţia si creşterea economica

- limitarea eroziunii monetare permite conservarea puterii de cumpărare a agenţilor economici, favorizând consumul, investiţia şi în mod indirect creşterea economica

- politica monetară, orientată către un termen mediu, amortizează şocurile externe (şocuri pe care o zonă definită din punct de vedere economic nu le influenţează în mod direct, cum ar fi şocurile petroliere) şi contribuie astfel la o flexibilitate mai mică a creşterii.

Misiunea fundamentală a Eurosistemului este păstrarea stabilităţii preţurilor. În acest cadru, Consiliul guvernatorilor a adoptat o strategie a politicii monetare care implică o definiţie cantitativă a stabilităţii preţurilor. Indicatorul de referinţă este Indicele armonizat al preturilor de consum (IAPC). Progresia anuală a acestui indice trebuie să fie inferioară , dar apropiată de 2% pe termen mediu şi pentru toată zona euro. Faptul că stabilitatea preţurilor se defineşte în raport cu toată zona euro implică ca Consiliul Guvernatorilor să nu reacţioneze în funcţie de rata inflaţiei în diferitele ţări.

Ca să poată lua decizii pe baza informaţiilor cat mai exhaustive, Consiliul Guvernatorilor se bazează pe 2 piloni : analiza economică şi analiza monetară. Alegând să afişeze referinţele care ii ghidează deciziile, Eurosistemul întăreşte credibilitatea acţiunilor sale.

Consiliul Guvernatorilor a anunţat ca urmăreşte stabilitatea preturilor pe termen mediu, recunoscând faptul ca preturile pot fi distorsionate de factori acţionând pe termen scurt.

Aceasta definiţie (alegerea valorii de 2%) a fost in acord atât cu practicile anterioare ale multor bănci centrale, cat si cu Recomandarea Consiliului UE din 10 iulie 1995 privind liniile economice directoare ale politicilor economice ale statelor membre si ale comunităţii, care a desemnat procentul de 2 ca reprezentând rata maxima a inflaţiei compatibila cu stabilitatea preturilor.