Mediul Organizațional

CAPITOLUL I

MEDIUL ORGANIZAŢIONAL

1.1. Organizaţia şi mediul său

Organizaţia poate fi creată pentru a servi unor variate scopuri, însă noi vom lua în considerare exclusiv organizaţiile create în scopuri economice – respectiv întreprinderile. În acest context, întreprinderea poate fi considerată: o unitate economică ce produce sau distribuie bunuri şi servicii, utilizând o serie de resurse – materiale, financiare, umane şi informaţionale. Pentru a avea succes, întreprinderea trebuie să găsească cea mai bună combinaţie a celor patru categorii de resurse. Elementele care caracterizează o organizaţie sunt:

- obiectivele, strâns legate de crearea sa, acestea exprimă, într-o formă concretă şi măsurabilă, scopurile avute în vedere în activitatea desfăşurată în organizaţie; ele pot fi:

- generale, care corespund rolului întreprinderii şi care sunt fixate pentru perioade lungi;

-derivate, esalonate astfel încat realizarea lor prealabilă să conducă treptat spre atingerea obiectivelor generale; realizarea lor constituie obiectul diferitelor funcţiuni ale întreprinderii;

- specifice, care condiţionează realizarea obiectivelor derivate şi sunt fixate pentru fiecare activitate în parte sau pentru fiecare compartiment al întreprinderii;

- resursele necesare desfăsurării activităţii, care pot fi materiale (utilaje, materii prime, unelte, mobilier etc.), financiare (capital propriu, credite, dobânzi etc.), umane (ansamblul angajaţilor, ca număr şi structură, cu toate nevoile, motivaţiile, cunoştintele, experienţa, atitudinile, abilităţile, interesele lor) şi informaţionale (informaţii propriu-zise şi tehnologia aferentă);

- planurile (sau programele de activitate) necesare realizării obiectivelor propuse;

- conducerea (managementul), respectiv oamenii capabili să ia decizii care să ducă la fixarea şi realizarea obiectivelor.

Pentru atingerea obiectivelor sale, organizaţia desfăşoară o serie de activităţi, deosebit de complexe şi variate. Identificarea şi analiza lor sunt uneori foarte dificil de apreciat. Astfel, a apărut conceptul de funcţiune, propus pentru prima oară de H. Fayol (1966), desemnând o grupare a activităţilor firmei pe baza unor criterii determinate. Fayol a susţinut astfel existenţa a şase funcţiuni esenţiale ale întreprinderii: tehnică (a produce), comercială (a cumpăra şi a vinde), contabilă (a contabiliza), financiară (a finanţa), de securitate (a bunurilor şi persoanelor), şi administrativă (aceasta din urmă constituie, de fapt, funcţia de conducere, în concepţia lui H.Fayol, respectiv a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona, şi a controla). Acest concept a fost în continuare dezvoltat în teoria economică, suferind frecvente şi importante modificări în ceea ce priveste atât definirea cât şi conţinutul.În prezent este acceptată definiţia: funcţia întreprinderii reprezintă ansamblul activităţilor în cadrul cărora se folosesc tehnici specializate în vederea realizării obiectivelor derivate, rezultate din obiectivele generale ale organizaţiei. Altfel spus, funcţia întreprinderii reprezintă un grup de activităţi omogene, specializate ale acesteia.

Responsabilitatea organizaţiei constă în definirea rolului unei organizaţii care stă sub semnul unei întrebari: “ce trebuie să aibă în vedere un manager?”: responsabilitatea sa economică (altfel spus: realizarea unui profit cât mai mare pentru acţionari), sau responsabilitatea sa socială şi a firmei, faţă de alte grupuri sociale şi faţă de mediul natural, în ceea ce priveşte producţia nepoluantă, echitatea locurilor de muncă, produsele fără risc ş.a.m.d. Sau, cu alte cuvinte, care trebuie să fie raportul dintre cele două laturi ale responsabilităţii unui conducător?

În teoria economică clasică, întreprinderea trebuie să producă şi să distribuie bunuri şi servicii şi să creeze cât mai mult profit pentru investitori (acţionari). Responsabilitatea sa economică este evidentă. Tot mai des abordat în literatura economică este conceptul de responsabilitate socială, prin care întelegem recunoaşterea faptului că activitatea organizaţiilor are un impact serios asupra societăţii şi că acest impact trebuie luat în considerare în procesul decizional. Există două bine cunoscute modele care definesc atitudinea managementului faţă de responsabilitatea socială:

a) Modelul economic. Conform teoriei economice tradiţionale, întreprinderea există pentru a produce bunuri şi servicii de calitate, pentru a obţine profit şi pentru a oferi locuri de muncă. Modelul economic al responsabilităţii sociale evidenţiază faptul că societatea va beneficia mai mult de pe urma activităţii eficiente a întreprinderilor, respectiv a pieţei unor produse profitabile de care ea are nevoie.

b) Modelul socio-economic. Contrar modelului precedent, acesta subliniază faptul că managerii sunt responsabili nu numai faţă de acţionari (proprietari), ci şi faţă de clienţi, angajaţi, furnizori şi în general faţă de societate. Deciziile acestora nu trebuie focalizate doar pe profit, ci şi pe implicaţiile sociale.

Ultimii ani demonstrează faptul că tot mai mulţi conducători adoptă modelul socio-economic al responsabilităţii şi aceasta din cel puţin trei motive:

- în primul rând, afacerile sunt dominate de corporaţii, iar acestea sunt creaţia societăţii, deci implicarea socială este directă;

- în al doilea rând, se poate spune că există o competiţie între organizaţii în privinţa responsabilităţii sociale; firme precum IBM sau Johnson & Johnson sunt foarte mândre de acţiunile lor cu caracter social;

- în al treilea rând, mulţi oameni de afaceri au înţeles că este bine să ia iniţiative acţiunilor sociale şi că adeseori nu este suficient să acţioneze legal, ci trebuie să facă mult mai mult pentru a avea o bună imagine publică, care firesc, nu trebuie scăpat din vedere, se va răsfrânge pozitiv asupra cifrei de afaceri.

Pentru o bună conducere a unei organizaţii, pentru atingerea obiectivelor sale, este necesară întelegerea relaţiilor sale cu mediul înconjurător, precum şi a obligaţiilor şi responsabilităţilor pe care un manager trebuie să şi le asume, în virtutea acestui rol şi a acestei relaţii. Ideile centrale care stau la baza argumentării celor de mai sus sunt următoarele:

- organizaţia este o instituţie socială, într-un mediu complex şi turbulent;

- organizaţiile şi conducătorii lor deţin o putere considerabilă, dar şi multe responsabilităţi;

- pentru a-şi asuma aceste responsabilităţi, managerii trebuie să înteleagă mediul extern şi relaţiile cu acesta. Mediul extern al firmei se constituie din persoane, grupuri, organizaţii, condiţii, tendinţe şi orice alt element din afara acesteia, care îi afectează activitatea.