Ecosisteme

Clasificarea ecosistemelor

În ecologie un ecosistem este o unitate de funcţionare şi organizare a ecosferei alcătuită din biotop şi biocenoza şi capabilă de productivitate biologică. Ecosistemul cuprinde şi relaţiile dintre biotop şi biocenoza.

Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici (apa, vântul, energia solară, clima, umiditatea) şi relaţiile dintre ei.

Biocenoza reprezintă un nivel de organizare a materiei format din populaţii legate teritorial şi pe studiul interacţiunilor acestor populaţii.

Varietatea ridicată a condiţiilor de mediu a generat un răspuns similar în organizarea sistemelor vii, determinând o mare diversitate a ecosistemelor în tendinţa de extindere continuă a spaţiului de viaţă şi de valorificare eficientă a resurselor.

Diferenţierea ecosistemelor poate fi determinată de: condiţiile genetice, caracteristicile biotopului, particularităţile economiei energetice, evoluţia în timp, elemente dimensionale, structura biocenotică ş.a.

Ţinând seama de curentul de energie necesar pentru subzistenţă, precum şi de nivelul de negentropie sau entropie generat, Odum (1971) a sintetizat principalele tipuri de ecosisteme de pe Terra .

Tipuri de ecosisteme

I. Ecosisteme dependente numai de energia solară:

- Oceanul planetar

- pădurile din diverse zone climatice

- tundrele

- păşunile alpine

- apele interiore, dulci şi sărate.

Curentul de energie necesar pentru subzistenţă (kcal/m2/an) 1 000 – 10 000 (în medie, 2 000) Ecosistemele din această categorie posedă o diversitate biocenotică medie spre săracă. Ele constituie baza vieţii pe Terra, generează negentropie în ecosferă.

II Ecosisteme naturale dependente atat de energia solara, cat si de alte surse de energie :

- zona estuarelor din platforma continentală a oceanelor

- pădurile ecuatoriale şi tropicale pluviale.

Curentul de energie necesar pentru subzistenţă (kcal/m2/an) 10 000-40 000 (în medie 20 000) surse de energie suplimentară (energie solară indirectă) : mareele, ploaia zilnică ecuatorială.

Ecosisteme din aceasta categorie posedă o diversitate ridicată, până la maximum posibil. Sunt sisteme naturale foarte productive, posedând substanţe organice în exces. Generează negentropia maximă în ecosferă.substanţă organică în exces. Generează

III. Ecosisteme dependente de energia solară şi de energia subvenţionată de om:

- agroecosisteme (ecosisteme agricole)

- acvacultură

- ecosisteme forestiere (plantaţii)

Curentul de energie necesar pentru subzistenţă (kcal/m2/an) 10 000 – 40 000 (în medie, 12 000) Surse de energie suplimentară: carburanţi, îngrăşăminte chimice şi organice, travaliu animal şi uman. Diversitate biocenotică scăzută şi foarte scăzută. Negentropia generată este parţial anulată de entropia indusă de cheltuiala de energie suplimentară.

IV. Ecosisteme subvenţionate de resurse de energie în formă concentrată şi dependente de energia solară prin alimentaţie:

- aşezări umane

Curentul de energie necesar pentru subzistenţă (kcal/m2/an) 100 000 – 3 000 000

Surse de energie predominante în prezent: combustibilii fosili Diversitate ecologică minimă. Generează bunuri materiale utile societăţii; nu produc substanţă organică utilă ecosferei. Generează poluare şi entropie pozitivă în ecosferă.

Ecosistemele naturale actuale, în special cele dependente de energia solară, cât şi de alte surse de energie, au o structură complexă reflectată în marea lor diversitate, ceea ce le asigură utilizarea cu o eficienţă maximă a energiei solare şi a fondului de substanţe minerale. Aceste ecosisteme s-au constituit în urma unei evoluţii îndelungate, pe baza selectării, în funcţie de circumstanţe, a diferitelor strategii de valorificare a potenţialităţii mediului.

Desfăşurarea cercetărilor de ecologie teoretică şi aplicată a evidenţiat necesitatea grupării ecosistemelor pe baza unor criterii care să servească scopului urmărit în diferite abordări.

Acţiunea de clasificare, specifică oricărui demers ştiinţific, în domeniul studiului ecologic, întâmpină însă numeroase dificultăţi. Acestea sunt izvorâte din două direcţii majore şi anume: în primul rând, imposibilitatea delimitării exacte a ecosistemelor, însăşi zonele de tranziţie constituind entităţi care ar putea fi considerate şi ecosisteme separate, iar în al doilea rând, corespondenţa nuanţată cu reperele impuse de unul sau altul dintre criterii, astfel că, în anumite clasificări, există riscul ca numărul categoriilor identificate să fie acelaşi cu numărul criteriilor folosite, ceea ce anulează orice încercare de sistematizare.

Pentru a depăşi aceste dificultăţi, se apelează la delimitări arbitrare sau fizico-geografice, considerând apriori că în interiorul liniilor de demarcaţie (hotarele unei rezervaţii, bazinul hidrografic al unui râu) comunitate este unitară şi formează un ecosistem.

Pentru a doua situaţie, soluţiile au venit prin formularea unor criterii foarte generale şi uşor de aplicat. Chiar şi astfel categoriile identificate în diferite lucrări ştiinţifice sunt uneori de natură să genereze confuzii în ceea ce priveşte conţinutul lor.

Având în vedere observaţiile de mai sus, prezentăm, în continuare, cele mai uzuale modalităţi de sistematizare a ecosistemelor, plecând de la criterii cum sunt: economia energetică, influenţa antropică, particularităţile biotopului, ponderea

categoriilor funcţionale şi stadiul de dezvoltare.

1. Provenienţa energiei.

Din punct de vedere al provenienţei energiei necesare pentru întreţinerea structurilor şi funcţiilor, ecosistemele care alcătuiesc ecosfera se pot împărţi în trei mari categorii:

- ecosisteme majore

- ecosisteme minore

- ecosistemele mixte