1. Deşerturile şi deşertificarea – aspecte generale
Deşerturile sunt zone cu ploi extrem de rare, în care trǎiesc puţine specii de plante şi animale, iar populaţia este foarte restrânsǎ. Chiar dacǎ condiţiile de viaţǎ sunt foarte aspre plantele şi animalele s-au adaptat la mediul deşerturilor. Broaştele de deşert îşi construiesc vizuine în nisip unde hiberneazǎ pânǎ la venirea sezonului ploios, când ies la suprafaţǎ pentru a se hrǎni şi a se reproduce.Unele mamifere din deşert şi-au dezvoltat urechi mari sau alte formaţiuni organice pentru a reduce cǎldura corpului. Altele îşi procurǎ necesitǎţile de apǎ din hrana care o consumǎ. În Namibia , planta Welwitschia mirabilis supravieţuieşte absorbind umiditatea din ceţurile zilnice care plutesc deasupra deşertului namibian.
Datoritǎ adaptǎrilor specifice, speciile din deşerturi sunt foarte vulnerabile la modificǎrile condiţiilor de mediu. În mod surprinzǎtor, se cunosc foarte puţine lucruri despre deşerturi din punct de vedere al caracteristicilor biologice, ecologice şi culturale. Fiecare deşert de pe pǎmânt este unic d.p.v. al originii, istoricului evoluţiei şi al specificului climatic. Pentru a le proteja sunt necesare politici şi strategii adecvate.
Terenurile uscate sunt caracterizate de un nivel foarte scǎzut al precipitaţiilor şi o ratǎ înaltǎ a evaporǎrii apei. Ele ocupǎ cca. 41 % din suprafaţǎ, oferind adǎpost şi hranǎ pentru peste 2 miliarde de locuitori. Jumǎtate din aceştia trǎiesc în sǎrǎcie, fiind total dependenţi de resursele mediului local. Locuitorii din zonele uscate, 90 % aparţinând ţǎrilor în curs de dezvoltare, sunt mult în urmǎ faţǎ de restul lumii, în ceea ce priveşte standardele de viaţǎ. În ţǎrile în curs de dezvoltare, mortalitatea infantilǎ din zonele uscate este de cca. 54 copii la 1000 de naşteri, de douǎ ori mai ridicatǎ decât cea din zonele neuscate şi de 10 ori mai mare decât cea din ţǎrile dezvoltate.
Deşertificarea este definitǎ de Convenţia ONU pentru Combaterea Deşertificǎrii drept “degradarea terenurilor din zonele aride, semiaride şi subumid-uscate ca rezultat al acţiunii diferiţilor factori, inclusiv ai schimbǎrilor climatice, precum şi datoritǎ activitǎţilor umane”. Degradarea solului în zonele uscate este definitǎ ca o reducere sau diminuare a productivitǎţii biologice sau economice. Ea afecteazǎ o treime din suprafaţa terestrǎ şi peste 1 miliard de oameni.
Consecinţele deşertificǎrii şi secetei includ: nesiguranţa hranei, foametea şi sǎrǎcia. Tensiunile sociale, economice şi politice care apar pot crea conflicte, determinând o sǎrǎcire suplimentarǎ şi o accelerare a degradǎrii solului. Expansiunea fenomenului de deşertificare la nivel planetar ameninţǎ cu o creştere de milioane de oameni în cǎutarea de noi adǎposturi şi surse de hranǎ.
Între 10 şi 20 % din zonele uscate sunt deja degradate. Situaţia cea mai grea apare în ţǎrile în curs de dezvoltare. Suprafaţa totalǎ afectatǎ de deşertificare este estimatǎ între 6 şi 12 milioane km pǎtraţi (prin comparare, Brazilia, Canada şi China reprezintǎ împreunǎ între 8 şi 10 milioane km pǎtraţi).
Zonele uscate conţin 43 % din terenurile cultivate. Degradarea solului cauzeazǎ o pierdere a producţiei agricole, estimatǎ la 42 miliarde $ anual. Aproape o treime din terenurile agricole au fost abandonate în ultimii 40 de ani pentru cǎ eroziunea le-a fǎcut neproductive. În fiecare an 20 milioane ha terenuri cultivate devin prea degradate pentru agriculturǎ, sau pentru extinderi urbane.
În ultimii 30 de ani, cererea de suplimentare a producţiilor agricole pentru a hrǎni populaţia planetei în creştere, a exercitat o presiune crescǎtoare asupra solului şi resurselor de apǎ. Comparativ cu anii 1970, astǎzi trebuie hrǎniţi 2,2 miliarde locuitori în plus. Dacǎ producţia agricolǎ va ţine pasul cu creşterea demograficǎ , în urmǎtorii 30 de ani va fi nevoie de o suplimentare a hranei cu 60 % şi o creştere a suprafeţei cultivate prin despǎduriri cu 60-80 %.
Deşertificarea a fost descoperitǎ la 30 % din terenurile irigate, la 47 % din terenurile nerigitate şi la 73 % diverse alte terenuri. Anual o cifrǎ estimatǎ între 1,5 şi 2,5 milioane ha terenuri agricole irigate, 3,5 – 4 milioane ha terenuri agricole neirigate şi cca. 35 milioane ha alte terenuri îşi pierd parţial sau în totalitate productivitatea datoritǎ eroziunii solului.
Refacerea terenurilor degradate prin eroziune este un proces foarte lent. Sunt necesari 500 de ani pentru a reface 2,5 cm de sol. Furtunile de praf reprezintǎ o problemǎ tot mai acutǎ în multe zone afectând sǎnǎtatea oamenilor şi a ecosistemelor locale cât şi a celor de la distanţǎ mare. Norii groşi de praf ridicaţi din deşertul Gobi afecteazǎ o mare parte din China, Coreea şi Japonia, determinând creşterea cazurilor de febrǎ, tuse şi dureri de ochi în perioada sezonului uscat. Praful produs de Sahara a fost una din cauzele problemelor respiratorii apǎrute în America de Nord şi a afectat recifurile de corali din arhipelagul caraibean.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
