Statul și Dreptul în Dacia Romană

1. RĂDĂCINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC

Strămoşii noştri, geto-dacii, după cum afirmă părintele istoriei Herodot, aparţinea etniei tracilor, iar tracii erau etnia cea mai numeroasă după cea indiană şi dacă nu s-ar fi lăsat antrenaţi în lupte interne ar fi fost de neînfrânt.

Aria de extindere a acestei etnii ajungea, în nord, până la mlaştinile Pripetului (în Polonia de astăzi), în sud, până la Marea Egee, în vest, până la Dunărea panonică (în Ungaria de astăzi), iar în est până la fluviul Bug.

În epoca prestatală – înainte de secolul I î. e. n. – geto-dacii erau un popor statornic, care promova pe scară largă culturile agricole (ex – lanurile nesfârşite de grâu), înălţau construcţii civile şi publice de mari proporţii, dispuneau de armate puternice bine echipate; de asemenea, producţia de mărfuri şi economia de schimb au cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită la alte popoare trace de atunci. Conducerea politică era exercitată prin forme fără caracter statal, în sistemul democraţiei militare, sistem caracterizat prin faptul că toate hotărârile cu privire la destinul comunităţii erau adoptate de poporul înarmat.

Totuşi, sunt unele indicii din care rezultă că atunci, în special după secolul al IV-lea î. e. n., apar primii germeni ai organizării statelor, căci se observă autoritatea pe care o exercitau regii geţi asupra poporului, cum ar fi cazul lui Dromihete.

În această perioadă, viaţa socială a fost reglementată prin norme fără caracter juridic (obiceiuri nejuridice), pentru că aceste norme nu erau impuse printr-un aparat de constrângere, ci erau respectate de bună-voie. Izvoarele istorice ne-au transmis informaţii cu privire la obiceiurile practicate în viaţa de familie, stăpânirea bunurilor, încheierea convenţiilor, soluţionarea litigiilor. Multe dintre aceste obiceiuri vor fi ulterior regăsite într-o nouă formă în Evul Mediu românesc, fenomen de natură a confirma continuitatea românilor.

În virtutea acestor obiceiuri fără caracter juridic ale geto-dacilor, aşa cum ne arată Herodot, la moartea şefului de familie fiii de familie aveau dreptul să ceară ieşirea din indiviziune. De aici rezultă că în epoca prestatală apăruse stăpânirea individuală asupra bunurilor, ca o primă etapă în procesul formării proprietăţii private.

Alte izvoare vorbesc despre convenţiile dintre părţi, îmbrăcate în forma jurămintelor religioase. Herodot este cel care ne relatează modul de încheiere a convenţiilor, în virtutea unui ritual extrem de complicat. Astfel părţile turnau vin într-un vas de lut, se crestau cu un cuţit şi picurau din sângele lor în acel vin, muiau apoi armele lor în acel vin (o bardă, o suliţă, săgeţile), rosteau jurăminte religioase, după care beau vinul din vasul de lut.

În urma cuceririi Daciei de către romani, nu toate teritoriile locuite de către daci au fost incluse în provincia romană Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona transilvană dintre Olt şi Carpaţi, Muntenia de astăzi, sudul Moldovei erau şi ele teritorii supuse romanilor, dar nu fuseseră incluse în Dacia Traiană, ci în provincia Moesia Inferior. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că au fost romanizaţi şi geto-dacii ce nu se aflau în provincia Dacia, pentru că şi ei se aflau sub stăpânire romană.

2. STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

Conflictul dintre daci şi romani s-a declanşat încă de la începutul secolului I e. n. şi a ajuns la apogeu în perioadă cuprinsă între anii 85 şi 106 e. n. Perioada de apogeu cunoaşte două perioade: 85-89 e. n. şi 101-106 e. n.

După războaiele începute în anul 85 e. n. , s-a încheiat un tratat de pace în anul 89 e. n. între romani, reprezentaţi de împăratul Domiţian, şi geto-daci, reprezentaţi de Diegis, fratele lui Decebal. Conform dispoziţiilor acestui tratat, Dacia a devenit un stat clientelar, deoarece prin clauzele tratatului dacii le permiteau romanilor să construiască fortificaţii în nordul Dunării şi să traverseze teritoriul statului geto-dac spre nord-vest, în vederea luptelor cu quazii şi marcomanii. În schimb, romanii se obligau a plăti dacilor subsidii anuale, să le dea ajutoare în meşteri constructori şi tehnică de construcţie.

- ANDREI RĂDULESCU – “Originalitatea dreptului român", Editura Politică, Bucureşti, 1933

- EMIL CERNEA, EMIL MOLCUŢ – “Istoria statului şi dreptului românesc”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003

- Prof. Univ. Dr. VLADIMIR HANGA – “Istoria dreptului românesc”, Vol. 1, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980

- GEORGE FOTINO – “Pagini din istoria dreptului românesc”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1972

- Prof. Dr. PAUL GOGEANU – “Istoria dreptului românesc", Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1986

- LIVIU P. MARCU – “Istoria dreptului românesc”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

- Dr. MANUEL GUŢAN – “Istoria dreptului romanesc”, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2004

- R. W. SETON-WATSON – „O istorie a românilor. Din perioada romană până la desăvârșirea unităţii naționale”, Editura Istros, Brăila, 2009

(url: http://books.google.ro/books?id=Ygo76K_NAjkC&pg=PA3&lpg=PA3&dq=Concilium+trium+Daciarum&source=bl&ots=rK0Jpr_pEX&sig=waaj6Ms2CxSfOmH0kLLHZuJT464&hl=ro&sa=X&ei=HCDrUNn6M9DBswblzIGoBg&ved=0CCUQ6AEwAQ#v=onepage&q=Concilium%20trium%20Daciarum&f=false)

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC