Servituțile prediale

Introducere

Noțiuni generale. Dreptul de servitute reprezintă dreptul real de a folosi lucrul altuia, instituit în folosul unui lucru imobil sau în folosul unei persoane concrete.

Servituțile constituie prima și cea mai importantă categorie de drepturi asupra lucrurilor străine, a doua categorie o formează arendările perpetue sau pe termen lung, create în vederea asigurării intereselor diferiților proprietari funciari, iar a treia - gajul și ipoteca, organizate în scopul ocrotirii intereselor creditorilor.

Dreptul de servitute își menține existența indiferent de schimbarea proprietarului fondului grevat cu servitute sau a celui aservit.

Dreptul de servitute are următoarele caractere:

- Este un drept real, adică un drept asupra unui lucru.

- Este un drept real asupra lucrului altuia. Romanii au consacrat principiul conform căruia nimeni nu poate avea o servitute asupra propriului său lucru.

- Are drept scop beneficiul unui lucru sau al unei persoane. Beneficiul dat urmează a fi unul justificat, neadmițându-se instituirea servituților pentru satisfacerea unor capricii.

În caz contrar, o astfel de servitute nu este valabilă.

- Se instituie în beneficiul unui lucru concret sau al unei persoane concrete. De aceea, dreptul de servitute nu poate fi separat de lucrul sau de persoana în beneficiul cărora a fost constituit și transmis în beneficiul unui alt lucru sau a unei alte persoane.

- Servituțile sunt inalienabile și incesibile (cel mult poate fi predat exercițiul lor) și nu pot fi create servituți cu termen sau sub condiție.

Dreptul de servitute poate îndreptăți titularul acestuia la săvârșirea unor acțiuni în privința lucrului grevat cu servitute, caz în care suntem în prezența servituților pozitive (servitutea de trecere, uzufructul). Sau dreptul de servitute poate impune proprietarului lucrului grevat o obligație de abținere de la săvârșirea unor acțiuni, caz în care suntem în prezența servituților negative (a nu construi mai sus de o anumită înălțime).

Natura servituții nu constă în obligația cuiva de a face ceva, de exemplu, de a distruge spațiile verzi sau de a asigura o vedere mai plăcută asupra împrejurimilor, dar în aceea ca persoana să admită o anumită influență sau să se abțină de la unele acțiuni.

1.Servituțile prediale

Romanii au clasificat servituțile în servituți prediale, cele care se instituie în beneficiul unui lucru, și servituți personale, cele care se instituie în beneficiul unei persoane.

Servituțile prediale presupun existența a două fonduri (imobile): fondul dominant, în beneficiul căruia se instituie dreptul de servitute și fondul aservit, în sarcina căruia servitutea se instituie.

Servitutea predială dispunea de următoarele trăsături caracteristice:

- Se instituia în beneficiul fondului dominant, și nu al proprietarului concret determinat al acestuia, astfel încât schimbarea proprietarului fondului dominant, dar și a celui aservit, nu afecta dreptul de servitute.

- Putea apărea numai între 2 fonduri învecinate.

- Era necesar ca utilitatea adusă de fondul aservit fondului dominant să fie una perpetuă, permanentă și nu ocazională.

Servituțile prediale erau de două feluri:

- Rustice- atașate terenurilor indiferent de locul amplasării acestora.

- Urbane- atașate clădirilor indiferent de locul amplasării acestora.

Servituțile prediale rustice își au originea în epoca veche, când a avut loc împărțirea pământurilor statului între persoanele particulare. Multe parcele de pământ formate ca urmare a împărțirii menționate au rămas fără acces la sursele de apă sau la drumurile publice. Astfel a apărut necesitatea de a asigura accesul de pe aceste terenuri la sursele de apă sau la drumurile publice prin trecere pe terenurile vecine. Servituțile prediale urbane își au originea în edificarea masivă de clădiri după incendiul ca a avut loc la Roma în anul 389 î.e.n., când a apărut necesitatea de a reglementa relațiile dintre proprietarii clădirilor învecinate.

Principalele categorii de servituți prediale rustice erau:

- Servituțile de trecere peste terenul altuia, formele cărora erau următoarele:

1. Iter- dreptul de a trece prin terenul altuia pe jos.

2. Actus- dreptul de a trece prin terenul altuia cu animalele de povară.

3. Via- dreptul de a trece prin terenul altuia cu carul.

- Servituțile de apă, formele cărora erau următoarele:

1. Aquae ductus- dreptul de a duce apă prin terenul altuia.

2. Aquae haustus- dreptul de a lua apă din bazinul de pe terenul altuia.

3. Pecoris ad aquam apulsum- dreptul de a adăpa vitele pe terenul altuia.

4. Ius pascendi- dreptul de a paște vitele pe terenul altuia.

Principalele categorii de servituți prediale urbane erau:

- Dreptul de a sprijini construcția pe construcția vecinului.

- Dreptul de a sprijini o grindă în peretele vecinului.

- Dreptul de scurgere a apei pe terenul vecinului.

- Servitutea de a nu construi mai sus de o anumită înălțime.

1. Victor Volcinschi, Drept privat Roman.- Chișinău, 2014

2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_de_servitute

3. https://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Drepturile-reale-asupra-bunuri52732.php

4. https://drept.hyperion.ro/attachments/article/29/Drept%20Roman%20-%20modul%20de%20curs.pdf

5. https://jurisdictie.wordpress.com/tag/servitutile/