Proprietatea în dreptul roman

1.Introducere

De-a lungul epocilor istorice dreptul de proprietate a cunoscut o evoluţie interesantă dar perioada cea mai importantă în crearea şi dezvoltarea instituţiilor de drept referitoare la proprietate o reprezintă perioada romană. Pe această cale, încercăm să prezentăm succint evoluția istorică a proprietății și dreptul de proprietate, abordând următoarele 3 aspecte:

-Evoluția instituției proprietății;

-Modurile de dobândire a proprietății în dreptul roman;

-Sancțiunea proprietății și servituțile;

1.Evoluția instituției proprietății

Proprietatea reprezintă o noţiune esenţială care dă expresie accesului suprem al omului, luat individual sau în colectivitate, la însuşirea bunurilor naturale sau create prin activitatea umană.

La început, omul nu a putut trăi, apoi progresa, decât apropriindu-şi bunurile care îl înconjurau, apropriere ce s-a manifestat ca o simplă posesie, ca stăpânire de fapt

Analizând din punct de vedere istoric și evolutiv, conceptul și ideea de proprietate a evoluat o dată cu ființa umană. Astfel, de la viața de trib în care proprietatea avea forma colectivă și se aplica mai ales turmelor de animale, aceasta a evoluat către proprietatea familială, în care fiecare familie era titulara unui patrimoniu, iar mai târziu în interiorul familiei, individul a căutat să posede un sigur lucru, ceea ce a condus la crearea proprietății individuale.

În timpurile primitive, la romani, proprietatea individuală viza doar bunurile mobile. Odată cu dezvoltarea societăţii, şi bunurile imobile au devenit obiect al proprietăţii individuale.

Obiecte ale proprietăţii au fost consideraţi chiar şi oamenii. De altfel, se făcea o clasificare a obiectelor de drept în trei categorii: bunurile, animalele şi animalele care cugetă (sclavii).

Sclavii erau consideraţi ca lucruri şi puteau fi vânduţi, abandonaţi, chiar omorâţi şi transmişi prin succesiune ca şi celelalte bunuri din patrimoniul defunctului.

Pe măsură însă ce popoarele s-au organizat în stat proprietatea este reglementată şi sancţionată de puterea politică.

Astfel, proprietatea a început prin a fi posesiune şi apoi proprietate colectivă, la început temporară, apoi definitivă şi, în cele din urmă așa cum am precizat anterior, a devenit individuală

Raportându-ne strict la dreptul roman, la fondarea Romei pământurile arabile și pășunile constituiau proprietatea colectivă a gintei. Proprietatea familială (heredium) era constituită din locul de casă și grădina.

Pe cale de consecință, în accepțiunea noastră, proprietatea reprezintă un drept asupra lucrurilor.

Pe la începutul secolului al II-lea apare și începe să fie utilizat cuvântul proprietas.

Primii termeni în materie au fost mancipium (a lua cu mâna) care desemna proprietatea şi herus ce îl indica pe proprietar.

Ulterior, proprietatea era desemnată de cuvintele dominium ex jure quiritium , iar proprietarul de cuvântul dominus.

Potrivit prof. Molcut Emil proprietatea a cunoscut, în funcție de epoca istorică, următoarele forme:

a)Epoca prestatală:

-Proprietatea colectivă a ginții;

-Proprietatea familială;

b)Epoca veche:

-Proprietatea privată, sub forma proprietății quiritare;

-Proprietatea colectivă a statului roman.

Pe lângă acestea, de-a lungul timpului, ca urmare a dezvoltării sistemului de drept apar:

-Proprietatea pretoriana;

-Proprietatea provincială;

-Proprietatea peregrină.

Proprietatea quiritară era de 4 feluri:

-Proprietatea quiritară asupra pământului;

-Proprietatea quiritară asupra scalvilor;

-Proprietatea quiritară asupra vitelor mari;

-Proprietatea quiritară asupra vitelor mici.

Dintre formele proprietății enumerate, prezentăm succint câteva aspecte legate de proprietatea pretoriană, provincială și peregrina.

-Proprietatea pretoriană sau bonitară era o formă de proprietate care îşi avea sorgintea în cazul transmiterii proprietăţii asupra unui res mancipi prin tradiţiune. Aceasta nu transmitea proprietatea quiritară ci numai posesiunea. În secolul I î.e.n. vechile forme solemne de transmitere a proprietăţii au dispărut iar la nivelul dezvoltării economice şi a schimbului se impuneau moduri de transmitere a proprietăţii mai simple şi operative la îndemâna oricui.

- Proprietatea provincială era o formă de proprietate inferioară proprietăţii quiritare şi constă în stăpânirea pământurilor lăsate cu titlu de folosinţă locuitorilor din privincii de către statul roman. Din mai multe puncte de vedere dreptul asupra pământurilor provinciale se apropia de proprietatea quiritară. Procesul acestora se bucura de toate prerogativele proprietarului - usu, fructus, abusus şi era apărată de o sancţiune asemănătoare cu rei vindicatio. De fapt această stăpânire avea unele trasături ale drepturilor reale dar în ochii romanilor stăpânirea pământurilor provinciale nu constituia o proprietate în adevăratul înţeles al cuvântului şi aceasta rezultă dintermenii folosit pentru a desmna - habere, possidere, usu possessioera.

-Proprietatea peregrină era o formă de proprietate inferioară proprietăţii quiritare