Prim-Ministru

Noţiuni introductive

Importanţa poziţiei şefului Guvernului, primus inter pares adevăratul conducător al politicii guvernamentale şi al Consiliului de Miniştri este enunţată în marea majoritate a lucrărilor din doctrina de specialitate, considerându-se că acesta este fundamentul stabilităţii sau instabilităţii guvernamentale şi, mai ales, asiguratorul principal al procesului de adaptare instituţională şi funcţională la noile cerinţe ale spaţiului european.

În constituţiile noastre din 1866 şi 1923, primul-ministru nu se profila ca un organ distinct de Consiliul de Miniştri. În cadrul alcătuirii colective a acestui organ, el era doar un primus inter pares. Constituţia din 1866 nici măcar nu cunoştea noţiunea de “prim-ministru” sau de “Preşedinte al Consiliului de miniştri”. Abia în Constituţia din 1923 apare articolul 93 care prevede că Miniştrii întruniţi alcătuiesc Consiliul de Miniştri, care este prezidat cu titlul de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, de acela care a fost însărcinat de Rege cu formarea Guvernului. Prin urmare, în lumina acestui text constituţional, preşedintele Consiliului de Miniştri nu era un organ distinct de acest consiliu, ci doar o parte componentă a lui. Ca atare, el nu era consdiderat şeful ierarhic al miniştrilor, nici nu era abilitat să emită în nume propriu acte administrative obligatorii, ci se mărginea să conducă serviciile administrative constituite pe lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri. Nefiind un organ distinct de Consiliul de Miniştri, el era pus în situaţia, dacă înţelegea să procedeze pe calea unor acte juridice obligatorii, să obţină o hotărâre a Guvernului, singurul abilitat să emită “jurnale ale Consiliului de Miniştri”.

Situaţia juridică a primului ministru s-a schimbat fundamental prin adoptarea Constituţiei din 1991. Atât din prevederile Constituţiei, cât şi din cele ale Legii nr. 90/2001 rezultă că primul-ministru are o poziţie juridică deosebită, determinată de modul de desemnare, de înlocuire şi de atribuţiile pe care acesta le are. Alături de Preşedintele României, Guvernul reprezintă al doilea element al puterii executive, privit ca o autoritate colegială, prim-ministrul fiind un primus inter pares în exercitarea funcţiilor autorităţii guvernamentale. Dincolo de cadrul organizatoric al Guvernului, prim-ministrul apare ca o autoritate executivă de sine stătătoare care are prerogative proprii, în măsură să influenţeze nu numai politica de stat, ci şi deliberările în cadrul Guvernului. Având în vedere rolul pe care prim-ministrul îl are în formarea Guvernului, este firesc ca el să coordoneze activitatea echipei guvernamentale.

Desemnarea şefului de Guvern în Europa

Diferenţierea între şeful Guvernului şi membrii Guvernului este evidentă pretutindeni, primul ministru fiind figura juridică distinctă în cadrul oricărui Guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia este exercitată nemijlocit de către şeful de stat). De regulă, şeful Guvernului este desemnat pe criterii foarte clare, criterii politico-juridice, iar el reprezintă lista membrilor Guvernului.

Dacă în regimurile prezidenţiale (ex. Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de stat şi de şef de Guvern sunt îndeplinite de aceeaşi persoană: şeful de stat, în ceea ce priveşte regimurile semiprezidenţiale, cele monarhice, precum şi cele parlamentare putem identifica mai multe situaţii.

Într-un prim grup de state (statele din Estul Europei până la abolirea structurilor comuniste) se foloseşte formula simplă a alegerii directe. Aici camerele Parlamentului desemnează şeful Guvernului, cu majoritatea absolută a voturilor lor. Într-un al doilea grup de state (Australia, India, Anglia) şeful partidului majoritar al camerei populare ( joasă, de bază sau aleasă prin vot direct) este invitat de către şeful de stat să formeze Guvernul. Practic aici şeful de stat proclamă oficial rezultatul votului şi calitatea de lider al partidului care a câştigat majoritatea mandatelor parlamentare. Astfel, în Marea Britanie, cu toate că Guvernul şi prim-ministrul sunt numiţi formal-juridic de Coroană, numirea prim-ministrul este strict condiţionată, deoarece o veche tradiţie obligă Regina să numească în funcţia de prim-ministru pe şeful partidului majoritar din Camera Comunelor. Este motivul pentru care prim-ministrul se consideră ales prin sufragiu universal indirect, deoarece în mod normal fiecare partid intră în campania electorală cu un şef desemnat pentru a fi prim-ministru, în caz de victorie electorală. De asemenea, în Canada, deşi guvernatorul general numeşte formal prim-ministrul,este clar că această persoană se poate sprijini pe majoritatea membrilor Camerei. Aici Parlamentul nu joacă direct vreun rol, el ia act de rezultatul jocului politic. Prim-ministrul îşi bazează propunerile sale atât pe poziţia şi forţa partidelor politice, cât şi pe necesitatea creării unei echipe guvernamentale capabile şi eficiente.

Un al treilea grup de state (ex. Italia, Ţările de Jos) se caracterizează prin faptul că obţinerea unei majorităţi parlamentare este un lucru dificil, dacă nu imposibil, datorită numărului mare de partide. De aceea, aici un rol aparte în desemnarea Guvernului revine şefului statului. Astfel, în Israel, şeful statului însărcinează cu formarea Guvernului un membru al Knesetului (Parlamentul) considerat a avea şanse reale în opinia sa şi a grupărilor politice din Parlament consultate în investitura parlamentară. Acesta devine prim-ministru. Propunerea este în principiu dinainte negociată şi acceptată. Cu alte cuvinte, în investirea prim-ministrului un rol important aparţine şi grupările politice şi coaliţiile de grupări politice consultate de şeful statului înaintea desemnării persoanei care va forma Guvernul. În fine, într-un al patrulea grup de state (Monaco,Thailanda, Zambia) Parlamentul are un rol redus în desemnarea şefului Guvernului. Astfel, potrivit Constituţiei Kuweitului, emirul il desemnează pe prim-ministru, după consultarea Adunării Naţionale, a preşedintelui său, a ex-preşedintelui său şi a unui număr de personalităţi eminente ale ţării. Decretul prin care emirul desemnează prim-ministrul nu mai este supus niciunei aprobări din partea Parlamentului, ce nu îl poate contesta.