Nulitatea Tratatelor Internaționale

Tratatul internaţional este un acord de voinţă între subiecte de drept internaţional, avănd scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii juridice, supus normelor dreptului internaţional şi încheiat în scris, în unul sau mai multe instrumente, indiferent de denumire.

Plecând de la faptul că principalele subiecte de drept sunt statele şi că, în general, raporturile dintre state îmbracă forma scrisă, tratatul a mai fost definit ca un acord scris între state, care creează obligaţii şi drepturi în dreptul internaţional.

Definiţia oficială a tratatului internaţional se află în art. 2 alin. 1 al Convenţiei de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor: „tratatul este un acord internaţional încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument sau în mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor particulară”.

Încercările de clasificare a tratatelor internaţionale au în vedere criterii materiale sau formale.O clasificare materială constă în distincţia făcută de doctrină între tratatele legi şi tratatele contract. Cele dintâi au o valoare normativă legislativă, iar celelalte sunt comparate cu contractele din dreptul civil. După criteriul numărului subiectelor, întâlnim tratate bilaterale şi tratate multilaterale. Aplicarea criteriului calităţii subiectelor determină distincţia dintre tratate între state, tratate între state şi organizaţii internaţionale şi tratate între organizaţii internaţionale. În sfârşit, după criteriul formal sau al denumirii, apar o multitudine de tipuri de tratate:

- tratatele propriu-zise

- convenţiile reglementează un domeniu determinat

- pactele desemnează acorduri cu caracter solemn

- acordurile sunt înţelegeri încheiate la un nivel mai concret

- chartele şi statutele sunt, de regulă, acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale sau instituţiilor internaţionale

- alte tratate şi acorduri ca: protocoale, memorandumuri, concordate, agremente, etc.

Elementele definitorii, în funcţie de care un act internaţional este calificat drept tratat, privesc:

1. calitatea părţilor la acord – state sau alte subiecte de drept internaţional;

2. anumite determinări ale manifestării acordului de voinţă;

3. acordul să urmărească producerea de efecte juridice;

4. realizarea acordului să fie supusă normelor de drept internaţional.

Părţile între care intervine acordul de voinţă trebuie să fie, în toate cazurile, state, organizaţii internaţionale sau alte entităţi cărora să le fie recunoscută calitatea de subiect de drept internaţional. Acordul trebuie să fie rezultatul voinţei părţilor, liber exprimată, neafectată de vicii de consimtământ şi să se stabilească asupra unui obiect realizabil şi licit. Condiţia ca tratatul să producă efecte juridice impune ca asemenea efecte să se materializeze fie în stabilirea unor reguli de comportament, a unor norme de conduită obligatorii, cu caracter general şi permanent, aplicabile unui număr nelimitat de situaţii, fie în crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi ori obligaţii precis determinate pentru fiecare dintre părţi, nerespectarea oricărora din aceste reguli fiind în măsură să atragă răspunderea subiectului de drept internaţional parte la tratat. Ultima condiţie definitorie a tratatului impune ca desfăşurarea efectelor acestuia să fie supusă normelor dreptului internaţional. Prin aceasta, tratatul se distinge de orice alte înţelegeri la care sunt părţi state sau organizaţii internaţionale, dar care, prin natura stipulaţiilor pe care le conţin, sunt supuse normelor de drept intern ale unui anumit stat.

Încheierea tratatelor

Încheierea oricărui tratat presupune o suită de acţiuni la care participa statele între care intervine tratatul. Pe cale cutumiara s-au format de-a lungul secolelor, o serie de reguli procedurale, care presupun parcurgerea mai multor etape în procesul de încheiere a unui tratat internaţional.

Odată îndeplinite unele condiţii de fond şi de formă pentru încheierea tratatelor, acesta poate avea loc, urmând cele trei etape tradiţionale: negocierea, semnarea şi exprimarea consimţământului statelor de a fi obligate prin tratat.

Negocierea este prima etapă în cursul căreia se elaborează textul tratatului. Negocierile se desfăşoară între reprezentanţii statelor, special abilitaţi în acest sens. Această abilitare rezultă din documentele privind acordarea deplinelor puteri pentru această negociere, precum şi pentru etapele ulterioare ale încheierii. Unele persoane pot fi considerate ca reprezentând statul în virtutea funcţiei lor, fără a mai fi obligate să prezinte depline puteri: şefii de stat, şefii de guvern, miniştrii afacerilor externe, pentru toate etapele încheierii tratatului; şefii misiunilor diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat; reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională, pentru adoptarea textului unui tratat în această conferinţă.

Etapa negocierii se încheie cu convenirea textului tratatului – în cazul tratatelor bilaterale – sau cu adoptarea textului – în cazul tratatelor multilaterale.

facultatea de drept "lucian blaga" sibiu