Noțiunea contractului - rolul și funcțiile sale

1. Notiunea de contract

Convenţia (conventio) este o accepţiune mai largă. El provine de la cuvintele cum–venire, semnificând a se apropia de acelaşi obiect sau, figurativ, a acomoda, a conveni, a reuşi acomodarea unor voinţe diferite cu privire la un obiect comun de acţiune (in idem placitum consensus . Convenţia este acordul între două sau mai mute persoane pentru a stabili îintre ele raporturi juridice .

În viziunea lui Domitius Ulpianus, convenţia simplă, adică identificarea doar a unui interes, nu este producătoare de obligaţii, nici în ceea ce priveşte naşterea unui drept real personal sau de familie.

În opinia lui Ed Cuq, prin prisma reglementărilor romane cu caracter general, convenţia apare ca fiind genul, iar contractul si pactul ca fiind speciile ei particulare. Contractul (contractus) este, la rându-i, un termen cu înţelesuri multiple, deşi, lexical, semnificaţia riguroasă este aceea de existenţă a unei acţiuni judiciare comune pentru acelaşi obiect al activităţii convenite. Unii romanişti au demonstrat că prin contract (la finele epocii vechi), romanii aveau în vedere doar actele sinalagmatice şi numai lucrările faimoşilor jurisprudenţi clasici (Gaius, Aemilius Palpinianus, Domitius Ulpianus, Julius Paulus) au fost de natură să extrapoleze sensul profund al contractului şi la actele unilaterale.Convenţia şi contractul au devenit sinonime după apariţia contractelor consensuale.Nu orice convenţie este contract, însă orice contract este o convenţie.

1.2Procesul formării noţiunii de contract

În sec. I d. Hr., literatura juridică romană nu cunoştea încă noţiunea generală şi abstractă de contract.Contrahere şi contractus în limbajul jurisconsulţilor nu se apropia ca sens de consensus, ci se învecina cu legătură juridică Contrahere în limbajul juridic era întrebuinţat pentru a indica un legământ juridic, o relaţie durabilă între persoane, atât în raporturile de familie (logodnă, căsătorie, adopţie), cât şi în materie patrimonială. Contractus se referă la legăturile pe care legea le permitea să fie strânse voluntar. Consensus stă la baza unor raporturi juridice şi în afara materiei obligaţiilor, spre exemplu, în modurile de înstrăinare a proprietăţii (mancipaţia, tradiţia), în materie de familie (adopţia, adrogaţia). Consensus stă la baza modificării unor raporturi juridice (novaţia) Termenul de contracus apare pentru prima oară la Celsus. Pomponius foloseşte cuvântul contractus pentru a indica o categorie generală de acte juridice. Gaius foloseşte curent termenul de contractus în sensul abstract şi generic, de categorie de acte juridice. Despre o definiţie a contractului putem vorbi la sfârşitul dreptului roman. După Parafaraza greacă a Institutelor lui Iustinian – contractul este acordul de voinţă a două sau mai multe persoane pentru ca să se nască o obligaţie şi pentru ca o parte să devină debitoare faţă de cealaltă (duorum pluriumve in idem placitum et consensus ut obligatio constituetur et alter obnoxi efficiatur) .

1.3 Evoluţia contractului

Contractul este o convenţiune, un acord de voinţă. Pentru ca totuşi să constiuie un izvor de obligaţiune, dând naştere unei pretenţiuni a cărei executare se poate urmări înaintea justiţiei, convenţia încheiată trebuia să fi îmbrcat anumite forme. Simpla convenţie lipsită de acele forme da naştere la un pact din care nu năştea o acţiune, ex pacto non nascitur actio , ci numai o excepţie, un mod de apărare în favoarea debitorului Obligaţiile contractului rezultă din formalităţile şi solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lui

• Formalismul şi solemnităţile

Formalismul însemna îmbrăcarea principalelor acte ale vieţii sociale, de stat şi juridice în forme sărătoreşti, solemne. În unele cazuri, formalismul consta în participarea grupului social –Adunarea Poporului (comitia curiata). Testamentului calatis comitiis sau adrogatia se făceau în faţa comiţiilor calate, iar testamentul in procinctu, în faţa armatei în ordine de luptă. În cazul testamentului per aes et libram, sau mancipatio familiae, grupul social era prezent prin martori, care în vechime erau agnaţi ai testatorului. Comunitatea putea fi prezentă şi prin organele ei–magistraţii.

Solemnităţile constau în verba (cuvinte solemne) et gesta (gesturi rituale). Formalismul domina viaţa socială, religioasă şi de stat. Pentru existenţa şi validitatea actului era necesară îndeplinirea exactă a riturilor si regulilor descrise sau scrise.

Riturile arătau diferenţa dintre violenţa antisocială şi violenţa pusă în slujba dreptului. Formele creau o ordine în societate, asigurau coeziunea grupului social şi protejau pe indivizi împotriva altor indivizi sau împotriva autorităţilor. Regulile erau imperfecte, crude, rigide, dar conforme cu stadiul mental al vremii. În epoca străveche şi veche, formalismul de origine magico-religioasă domina viaţa de stat şi dreptul. Toate actele importante ale vieţii de stat şi juridice se desfăşurau în forme sărbătoreşti, solemne. Declararea războiului şi încheierea păcii, convocarea şi desfăşurarea adunărilor poporului şi actele dreptului privat se făceau în forme solemne. Omul nu-şi putea explica fenomenel naturii, concepând natura ca fiind animată de forţe misterioase şi ascunse cu care se putea intra în contact pentru a le putea influenţa. Formalismul actelor juridice îşi are originea într-o perioada anterioară constituirii cetăţii.

În momentul apariţiei, statul preia unele din actele rituale din epoca precedentă şi le transformă în acte juridice. În străvechea Romă, formele erau puse în slujba dreptului. Creau o ordine în societate. Cuvintele şi gesturile solemne deosebesc violenţa pusă în slujba dreptului de violenţa anarhică care sfarmă coeziunea grupului social. În perioada de trecere spre statul-cetate şi, apoi, în perioada următoare, riturile asigură solidaritatea în grupul social, protejeză pe cetăţeni în persoana şi averea lor şi asigură stabilitatea raporturilor sociale. Formalismul străvechi se transformă până la fienele republicii în formalism utilitar şi raţionalist. Cu aceiaşi funcţie, formalismul se menţine până în zilele noastre.

• Primele forme contractuale cunoscute: Nexum, stipulatio şi litterarum obligatio

Primele forme contractuale romane cunoscute ce se caracterizau printr-un formalism riguros sunt – nexum, stipulatio şi litterarum obligatio.

Nexum. Acest contract se face per aet libram –la început un împrumut adevărat –Împrumutătorul cântăreşte banii, ca şi la mancipatio, îi dă împrumutatului şi rosteşte o nuncupatio conţinând împotriva acestuia o damnatio care-l obligă să-i plătească datoria.Pe urmă, tot ca şi la mancipatio, banii au fost înlocuiţi prin aes şi cântărirea a ajuns fictivă. De atunci nexum n-a mai fost un împrumut adevărat, ci a ajuns un mod general de a contracta o obligaţie.

La început are obiect numai bani, iar ca efect la început nexum era considerat a fi un fel de titlu executoriu, întrucât dacă datornicul nu plăteşte la scadenţă creditorul poate cere executarea fără a se mai judeca –dar de la creditorul e obligat să se judece cu datornicul, ca să capete hotărârea condamnatoare şi astfel nexum pierde forţa executorie.Stipulatio constă într-o întrebare verbală a viitorului creditor şi un răspuns tot verbal al viitorului datornic – Spondes mihi centum dove?, Spondeo! invocându-se bună voinţa zeilor în sprijinul celor ce participa la raportul juridic

Litterarum obligatio -constă in aceea că în urma învoielii părţilor, anumite menţiuni se fac în scris într-un registru al creditorului codex cu încuviinţarea debitorului.Aceste specii de contracte erau rezervate exclusiv cetăţenilor romani pentru ca apoi, prin înrâurirea dreptului ginţilor să ajungă apanajul oricărui cetăţean

MINISTERUL EDUCAŢIEI REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT. FACULTATEA ,,DREPT’’