Metodologia cercetarii stiintifice juridice este o parte a stiintei juridice ce poate fi definita ca un ansamblu de principii, de etape si faze, de metode, tehnici si instrumente de investigare si cunoastere stiintifica a fenomenelor juridice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos si logos care înseamna "metoda" si "stiinta", în limba greaca, iar în traducere libera "stiinta metodei", adica stiinta conceperii, a alegerii si utilizarii metodei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În mod similar, si cuvântul methodos este format din doua cuvinte: meta si odos, adica "dupa cale", dupa calea sau îndrumarul care-ti asigura succesul oricarei investigatii stiintifice. Asadar, metoda si metodologia sunt în fapt "un fir al Ariadnei", care, însusite si bine stapânite, nu te lasa sa te ratacesti în jungla informatiilor si faptelor stiintifice.
Metodologia cercetarii stiintifice se clasifica in trei niveluri de metode:
- metode de maxima generalitate, specifice tuturor stiintelor;
- metode proprii unui grup de stiinte;
- metode specifice fiecarei stiinte.
Dimensiunea functiei vitale a metodologiei de cercetare stiintifica poate fi mai bine înteleasa daca o privim în cadrul stiintei din care face parte si pe care o serveste în totalitate laturilor acesteia.
Stiinta este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de vedere si care este definita în cele mai diferite formule. Stiinta este "un ansamblu de cunostinte sistematizate si verificate de practica", este "o cunoastere care poate fi verificata si confirmata empiric", este "o cunoastere care se ocupa cu studiul legilor care guverneaza realitatea si pe baza carora se elaboreaza previziuni stiintifice".
In domeniul juridic, stiintele juridice se împart în:
- stiintele juridico-istorice care studiaza dreptul în evolutia lui istorica, concreta, în mod chronologic, facansu-se referire la istoria generala a dreptului, istoria dreptului românesc.
- stiintele juridice de ramura. Normele de drept reglementeaza diferite categorii de relatii sociale în forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de particularitatile relatiile sociale pe care le reglementeaza, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza carora se formeaza stiintele juridice de ramura.
În literatura juridica universala se considera ca ramurile dreptului ar fi, în general, urmatoarele: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un loc aparte îl ocupa dreptul international public si dreptul international privat.
O alta dimensiune a stiintei rezulta din particularitatile ei fata de arta; în timp ce stiinta reda realitatea eliminând orice aspect subiectiv, arta reda realitatea obiectiva raportata la om, la subiectivitatea lui.
Orice stiinta are o structura alcatuita din patru componente:
1) materialul faptic acumulat istoric;
2) ipoteze confirmate si neconfirmate;
3) rezultatele observarilor si experimentarilor concretizate sub forma abstractiilor si generalizarilor stiintifice: limbaj, concepte si notiuni; principii, legi, teorii, axiome confirmate de practica;
4) metodologia de cercetare stiintifica sau modelul de cercetare a realitatii practice.
Aceasta structura îi confera stiintei superioritatea neta fata de cunoasterea comuna. În timp ce cunoasterea comuna este superficiala, rod al învatarii prin ucenicie, cunoasterea stiintifica are o armatura teoretica, are metode de investigare, are procedee de verificare a ipotezelor si, în fine, are un limbaj propriu, concepte, notiuni.
Pentru a servi teoria, metoda trebuie sa îmbine însa rigoarea cu flexibilitatea; o ghidare metodologica rigida nu este buna. Metoda trebuie sa se subordoneze fenomenului juridic, cunoasterii esentei lui. Dar aceasta nu înseamna ca metodologia este un produs secundar al stiintei; metodologia este calea stiintei, ansamblul de etape si instrumente ale cunoasterii stiintifice.
Cercetarea stiintifica este clasificata în doua mari categorii:
1. Cercetarea stiintifica fundamentala
Aceasta este o activitate teoretica sau experimentala fundamentala care are ca scop principal acumularea de noi cunostinte privind aspectele fundamentale ale fenomenelor si faptelor observabile, fara sa aiba în vedere o aplicatie deosebita sau specifica.
În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupa cercetarea fundamentala experimentala, orientata catre aplicatii practice de viitorului.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
