Jurisdicția penală internațională

Previzualizare referat:

Extras din referat:

1. Necesitatea unei jurisdicţii penale internaţionale

Progresele notabile pe care dreptul internaţional penal le-a realizat în ultimul secol în domeniul incriminării celor mai grave fapte penale cu caracter internaţional nu au fost însoţite şi de realizări corespunzătoare pe planul creării unor instituţii judiciare internaţionale, care să pună în aplicare normele de drept material consacrate.

În lipsa unei asemenea jurisdicţii penale, sancţionarea infracţiunilor internaţionale continuă să fie realizabilă, cu unele excepţii limitate şi conjucturale, în cadru naţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat. Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele părţi se angajează, în conformitate cu principiul aut dedere aut judicare, să caute pe autorii respectivelor infracţiuni şi să-i pedepsească penal indiferent de cetăţenia acestora sau a victimelor lor- ori de locul unde au fost comise faptele sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze unui alt stat interesat, precum şi să coopereze între elei astfel ca aceştia să nu rămână nepedepsiţi, ele exercitând în acest mod o competenţă universală cu caracter alternativ.

Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare- la obligaţia respectării de către instanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comune legislaţiei penale a statelor civilizate.

În baza convenţiilor internaţionale care asigură protecţia umanitară a victimelor conflictelor armate, statele contractante s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cu caracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul acestora.

Astfel, Convenţiile de la Geneva din 1949 (art.49 al Convenţiei I, art.50 al Convenţiei a II-a, art.105-108 şi 129 ale Convenţiei a IV-a şi art.146 al Convenţiei a IV-a), Protocolul I adiţional la aceste convenţii, încheiat în 1977 (art.85, paragraful 1), ca şi Convenţia de la Geneva din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (art.28) impun statelor semnatare, între altele, trei categorii de obligaţii: de a

incrimina in legislaţia lor naţională faptele grave de Încălcare a regulilor

umanitare, de a sancţiona persoanele care comit infracţiuni de această

natură şi dea asigura anumite garanţii de ordin procedural pentru

inculpaţi, referitoare la judecată, dreptul de apărare, căile de recurs sau

executarea pedepselor.

Asemenea obligaţii sunt asumate de către statele părţi şi în cuprinsul convenţiilor internaţionale referitoare la reprimarea altor infracţiuni internaţionale, cum ar fi genocidul (art.V al Convenţiei din 1948), terorismul (artl al Convenţiei din 1937), traficul de stupefiante (art.36 al Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961) etc.

Potrivit legislaţiei interne a statelor, judecarea infracţiunilor de drept internaţional penal este încredinţată, în general, instanţelor militare, acolo unde acestea există, când este vorba de crimele contra păcii şi securităţii omenirii sau de crimele de război, şi instanţelor civile în cazul celorlalte infracţiuni; acestea din urmă fiind fie instanţele ordinare, fie tribunale specializate (pentru genocid sau pentru terorism, de exemplu).

Sancţionarea potrivit jurisdicţiei naţionale a infracţiunilor incriminate prin convenţii internaţionale constituie o modalitate juridică necesară în actualul stadiu de dezvoltare a relaţiilor internaţionale, dar nu şi suficientă. Practica judiciară a dovedit că lipsa unei jurisdicţii internaţionale permanente şi imparţiale, competentă să judece toate infracţiunile cu caracter internaţional, astfel cum acestea sunt definite şi caracterizate prin convenţiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului internaţional actual, cu consecinţe extrem de defavorabile pentru comunitatea internaţională în efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul infracţional şi a sancţiona pe cei ce încalcă legalitatea internaţională.

Dacă în cazul infracţiunilor săvârşite de către persoane particulare acest inconvenient este în parte limitat prin formele de colaborare internaţională instituţionalizate în cuprinsul convenţiilor (asistenţa judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii etc.), în cazul celorlalte crime, care constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internaţional, posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naţionale este redusă, dacă nu iluzorie, deoarece asemenea infracţiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor, adevăraţii lor autori nefiind persoanele particulare.

Este aproape de neconceput ca pentru crimele contra păcii, violările aduse angajamentelor internaţionale sau crimele împotriva umanităţii, inclusiv genocidul, statele care patronează asemenea fapte, chiar dacă din umbră, să-şi dea acordul ca executanţii propriilor ordine să fie aduşi în faţa propriilor lor tribunale pentru a fi condamnaţi.

În ce priveşte crimele de război, s-a constatat că urmărirea

efectivă a autorilor acestora, exceptând situaţiile din timpul celui de al

doilea război mondial, s-a făcut pe plan naţional numai în situaţii

marginale, cum sunt: .

a) în caz de schimbare a regimului politic în interiorul unui stat, care a favorizat o punere sub acuzare generală a deţinătorilor puterii în timpul regimului advers (Argentina în 1976-1983, Bangladeş, în 1971, Angola în 1976, Cambodgia în 1975-1978, Nicaragua în 1971-1981);

b) în cazuri de acte individuale fără interes pentru operaţiile militare (S.U.A. în Vietnam în 1965-1971, Olanda în Indonezia în 1949, Belgia în Republica Democrată Congo în 1965);

c) când controlul asupra extinderii conflictului armat pe teritoriul naţional a impus-o (Israelul, în 1956);

- d) când opinia publică, alertată de mass-media, a exercitat presiuni politice asupra guvernului (Afacerea May Lay în S.U.A. în 1968).

Crearea unei jurisdicţii penale internaţionale apare astfel ca indispensabilă pentru ca incriminarea infracţiunilor internaţionale să nu rămână un simplu demers teoretic şi pentru a se evita ca sancţionarea celor ce încalcă legea internaţională să depindă în cea mai mare parte de guvernele unor state care inspiră sau patronează asemenea încălcări ori de interese- politice conjuncturale, exterioare actului de justiţie. Ea condiţionează într-o anumită măsură existenţa însăşi a dreptului internaţional penal şi regizarea justiţiei penale internaţionale.

2. Proiecte de instituire a unei jurisdicţii penale internaţionale

Problema creării unor instanţe penale internaţionale s-a pus pentru prima dată în secolul trecut, autorul unui prim asemenea proiect fiind juristul elveţian Gustav Moynier, care în 1872 a propus crearea unui tribunal internaţional pentru reprimarea crimelor comise împotriva dreptului ginţilor. In concepţia autorului, un asemenea tribunal trebuia să judece crimele de război comise prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864, urmând a fi compus din 5 persoane numite de către statele beligerante (două) şi statele neutre (trei). Ideea constituirii unui asemenea tribunal nu a avut, însă, c prea mare audienţă la data respectivă, considerându-se că prin aceasta s-ar nesocoti jurisdicţiile naţionale, dar ea a fost adesea reluată în perioada următoare, când s-au propus diverse variante ale unor jurisdicţii internaţionale.

Descarcă referat

Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Jurisdictia Penala Internationala.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
9/10 (2 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
12 pagini
Imagini extrase:
12 imagini
Nr cuvinte:
8 033 cuvinte
Nr caractere:
41 596 caractere
Marime:
29.37KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Referat
Domeniu:
Drept
Predat:
la facultate
Materie:
Drept
Sus!