Izvoarele Dreptului Internațional Public

1. Noţiunea şi elementele caracteristice ale izvoarelor dreptului internaţional public

Caracterul specific şi elementele distinctive ale Dreptului internaţional public rezultă şi din examinarea izvoarelor sale. Desigur, în definirea şi analizarea acestor izvoare vom întâlni şi similitudini cu izvoarele altor ramuri de drept. Ceea ce este esenţial în definirea acestor izvoare sunt, însă, trăsăturile lor specifice, care le disting de alte izvoare de drept.

Francois Geny – unul dintre cei mai reputaţi teoreticieni ai dreptului – atrăgea atenţia că înţelegerea şi explicarea surselor (izvoarelor) dreptului obligă la cunoaşterea relaţiei dintre „dat” şi „construit” în acest domeniu1. Creatorii dreptului „nu sunt nişte visători”2, ei nu au căderea să impună „ce li se pare a fi potrivit în formule juridice”, ei sunt obligaţi să pornescă de la „dat-ul” realităţii sociale, supusă reglementarii „dacă sunt interesaţi într-o construcţie juridică viabilă”3.

1.1. Izvoarele dreptului internaţional în sens material

Pentru a înţelege în mod corect izvoarele dreptului internaţional public trebuie să ne oprim mai întâi, asupra „sensului lor material”, care priveşte realitatea internaţională supusă reglementării4. Această realitate constituie „dat-ul” social, de la care trebuie pornit întotdeauna într-o „construcţie” juridică, după cum demonstra marele analist francez5.

1 Francois Genz, Science et tehnique en droit prive positif, vol. II, punctul 167, pp. 371-373.

2 În sensul că „nu trebuie să fie rupţi de realitate”.

3 „Nu soluţii juridice închipuite” şi „nu reglementări născocite” aşteaptă comunitatea naţională şi internaţională de la cei îndrituiţi să elaboreze actele normative.

4 Deci, izvorul dreptului internaţional „în sens material” se referă la sursele sociale, la mediul internaţional, la eigenţele acestui mediu la un moment dat. Charles Louis de Secondat Montesquieu atrăgea atenţia că în cazul unui stat cucerit s-ar putea ca guvernământul civil să fie bun, dar, acest stat „ar fi apăsat de dreptul ginţilor; i s-ar impune de la naţiune la naţiune asemenea legi încât starea lui de înflorire ar fi precară, şi numai ca o rezervă la dispoziţia stăpânului”.

5 Francois Geny considera necesară „analiza competentă a realităţii”, a „dat-ului” social în toate ipostazele şi nuanţele sale.

- 1 -

Charles Montesquieu evoca cum „stăpânirea mărilor” – o semnificativă componentă a realităţii internaţionale, a „dat-ului” caracteristic epocii sale – poate influenţa „construcţia” dreptului. „Stăpânirea mărilor – observa marele gânditor – a dat întotdeauna popoarelor care au deţinut-o o mândrie firească, deoarece, simţindu-se în stare să lovească pretutindeni, ele cred că puterea lor nu are margini, ca şi oceanul. O naţiune aflată într-o asemenea poziţie „ar putea avea o mare influenţă asupra treburilor publice ale vecinilor săi”, deoarece, nefiind preocupată pentru a-şi folosi puterea în vederea unor cuceriri terestre, „i s-ar căuta prietenia şi s-ar evita duşmănia ei”. Dacă s-ar întâmpla ca această naţiune „să devină, în anumite împrejurări, centrul tratativelor din Europa, ea ar da dovadă acolo de ceva mai multă probitate şi bună-credinţă decât celelalte; aceasta pentru că miniştrii săi, fiind adeseori obligaţi să se justifice cu privire la conduita lor în faţa unei adunări populare, negocierea lor nu ar putea fi secrete şi ei ar fi nevoiţi să fie, în această privinţă, oameni ceva mai oneşti”.

„Dat-ul” internaţional, realitatea socială care trebuie avută în vedere în „construcţia” juridică internaţională priveşte:

a). realul, adică ceea ce este în momentul convenirii normelor de drept internaţional;

b). posibilul, adică ceea ce ar putea fi;

c). probabilul, adică evoluţia eventuală a relaţiilor internaţionale supuse reglementării;

d). dezirabilul, ceea ce este dorit a se obţine prin principiile şi normelor juridice „construite”. Aceasta explică de ce se apreciază că „procesul construcţiei juridice internaţionale”: nu trebuie să reprezinte opţiuni întâmplătoare, haotice şi nici să nu fie „acte de putere”, impuse de cei tari împotriva celor slabi, ci să se constituie într-o activitate laborioasă, cu caracter ştiinţific, implicând competenţa şi responsabilitate negociatorilor.

1.2. Izvoarele dreptului internaţional în sens formal

„Construcţia” juridică – la care se referă Francois Geny – are în vedere forma pe care o îmbracă norma respectivă, modalităţile la care recurg negociatorii internaţionali pentru a da expresie „exigenţelor realităţii sociale”, „dat-ul” existent la un moment dat în Comunitatea mondială sau în unele zone sau regiuni ale sale.

Spre deosebire de izvoarele interne ale dreptului, care îmbracă forma pe care o hotărăsc organele abilitate ale statului (lege, decret, hotărâre), forma de exprimare a normelor dreptului internaţional sunt decise prin „acordul de voinţă al statelor” (tratat, convenţie).

În literatura de specialitate s-a observat că acordul de voinţă este determinat de mai mulţi factori, între care, un loc important revine interesului naţional; raporturile de putere; tradiţiilor; personalităţilor politice şi negociatorilor.

- 2 -

În lumina analizei efectuate, rezultă că izvoarele dreptului internaţional sunt mijloacele juridice care consacră – prin acordul de voinţă al statelor – regulile de conduită care cârmuiesc relaţiile dintre două sau mai multe state sau dintre state şi alte subiecte de drept internaţional.

2. Izvoarele principale şi izvoarele subsidiare ale dreptului internaţional public

Analiza izvoarelor dreptului internaţional debutează, de regulă, cu evocarea textului articolului 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie – care reproduce textul corespunzător din Statului Curţii Permanente de Justiţie În conformitate cu acest articol, „Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica:

a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca drept;

c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d. sub rezerva dispoziţiilor art. 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept”1.

Examinând cu atenţie textul articolului 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, constatăm că:

1. enumerarea surselor2 nu se face numai într-o ordine succesivă, ci şi în ordinea importanţei lor3;

2. consacrarea acestor surse este mai veche, specialiştii oprindu-se asupra lor încă din al treilea deceniu al secolului al XX-lea;

3. textul nu epuizează toate sursele (izvoarele) dreptului internaţional, care s-au completat, pe parcursul timpului, mai ales, ca urmare a dezvoltării organizaţiilor internaţionale4. Totuşi, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie oferă un reper important atât în privinţa identificării izvoarelor dreptului internaţional, cât şi în privinţa ierarhizării lor.

UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” BACĂU

FACULTATEA DE MANAGEMENT

SPECIALIZAREA DREPT