Infracțiunea continuată

Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni ( art. 41 alin. 2 C pen. ).

Atunci când se săvârșesc mai multe acțiuni ( inacțiuni) , care prezintă conținutul aceleiași infracțiuni se realizează o pluralitate de infracțiuni.

O astfel de situație se întâlnește în cazul infracțiunii continuate, în art. 41 alin. 1 fiind prevăzut în mod expres că nu există pluralitate de infracțiuni, ceea ce înseamnă că legiuitorul îi conferă statutul de unitate infracțională.

Argumentarea teoretică are în vedere existența unei triple unități : unitate personală ( este vorba de același subiect activ), unitate psihică ( aceeași rezoluție infracțională) și unitate juridică ( același conținut de infracțiune).

De exemplu, constituie infracțiune continuată de furt calificat, sustragerea repetată în timpul nopții prin escaladare, a diferite bunuri aparținând persoanei vătămate, inculpatul făcând mai multe drumuri pentru a le transporta.

-Condițiile infracțiunii continuate:

Condițiile de existență ale infracțiunii continuate reies în mod explicit din definiția dată în art.

41 alin. 2 C. pen., ele fiind următoarele:

- unitatea subiectului activ

- unicitatea rezoluției infracționale

- pluralitatea de acțiuni ( inacțiuni) la diferite intervale de timp care să realizeze conținutul aceleiași infracțiuni.

a)Unitatea subiectului activ

Condiția semnifică faptul că aceeași persoană săvârșește activitatea infracțională. Aceasta nu înseamnă că atunci când mai multe persoane comit împreună, deci în calitate de coautori acțiuni care realizează conținutul aceleiași infracțiuni dispare caracterul de infracțiune continuată.

Atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară s-a pus problema dacă mai există infracțiune continuată atunci când subiectul activ are, sub aspectul participației calități diferite, adică la unele acțiuni este autor ( coautor), la altele complice sau instigator.

Sunt autori de drept penal care susțin că subiectul activ trebuie să aibă aceiași calitate la toate acțiunile, de exemplu calitatea de autor sau calitatea de complice, cu argumentarea că numai în acest fel ar reieși că există o rezoluție unică.

Dacă aceiași persoană ar fi autor la o acțiune iar la alta complice, nu va mai exista o infracțiune continuată ci un concurs de infracțiuni.

b)Unicitatea rezoluției infracționale

A doua condiție a infracțiune continuate privește latura subiectivă.

Condiția aceasta este cea mai esențială pentru existența infracțiunii continuate, pentru că în lipsa ei actele infracționale identice ar avea semnificația unui concurs real omogen de infracțiuni.

Faptul însă că infractorul le-a comis în temeiul unei concepții unice duce la apariția unității infracționale sub forma infracțiunii continuate.

Se admite atât în doctrină cât și în practica judiciară că o rezoluție unică semnifică o reprezentare generală de ansamblu a acțiunilor, a modului de operare, a urmărilor fără ca prin aceasta să se înțeleagă că trebuie să existe un plan amănunțit care ar trebui respectat întocmai.

Ea trebuie să îndeplinească două cerințe esențiale: să fie prealabilă începerii activității infracționale și să dureze tot timpul cât se desfășoară acest gen de activitate.

Sub aspectul formei de vinovăție, infracțiunea continuată se comite numai cu intenție, împrejurare ce rezultă din conținutul reglementării de la art. 41 alin. 2 care folosind termenul de rezoluție exclude în acest fel culpa.

Instanța supremă pronunțându-se de principiu asupra unor criterii pe baza cărora s-ar putea constata unitatea de rezoluție a admis că acestea ar putea fi, de exemplu, următoarele: unitatea obiectului material, unitatea locului, a persoanei vătămate.

Ulterior pornind de la situații concrete, poziția instanței supreme a fost mult mai nuanțată motivând că cerința unității de rezoluție se realizează atunci când autorul a prevăzut chiar și în linii mari activitatea ce o va înfăptui și rezultatele ei, cunoscând mai mult sau mai puțin generic condițiile în care se vor săvârșii acțiunile sau inacțiunile componente.

Interpretarea mai largă dată ulterior sensului expresiei de unitate de rezoluție a prilejuit atât soluții contradictorii în practică cât și unele luări de poziție în teoria dreptului penal.

Există și părerea că trebuie făcută distincție între infracțiunile contra patrimoniului și infracțiunile contra persoanei. La infracțiunile contra patrimoniului nu are importanță persoana subiectului pasiv pentru existența infracțiunii continuate, pentru că se produce un rezultat global, prin cumularea câștigurilor și respectiv a prejudiciilor care este specific pentru întreaga activitate infracțională.

La infracțiunile contra persoanei, activitatea infracțională trebuie să privească același subiect pasiv întrucât motivele făptuitorului sunt strâns legate de o anumită victimă, caz în care nu poate exista o singură rezoluție infracțională atunci când sunt mai multe victime.

1. CONSTANTIN BUTIUC - Manual de drept penal: partea generală, Sibiu, Editura Universității „ Lucian Blaga ” din Sibiu, 2006

2. Dobrinoiu V. ș.a., Drept penal. Partea generală., București: Ed. ATLAS LEX, 1994.

3. Basarab M., Drept penal. Partea generală. Vol.II, Ed. a III-a revăzută și adăugită, Cluj-Napoca: Ed. Lumina Lex, 2002.

4. Vintilă Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediției din 1939), Ed. Tempus, București, 2000, p.265