Infracțiunea Continuată

Analiza unei instituţii atât de importante în dreptul nostru penal nu poate începe fară o determinare a cadrului legal şi ştiinţific în care această instituţie se situează.

În Capitolul IV al Titlului II din partea generală a Codului penal, legiuitorul arată în articolul 41, intitulat unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe, faptul că nu există pluralitate de infracţiuni în cazurile de mai sus.

Unitatea de infracţiune nu a rămas doar la stadiul reglementarii ei legale, ci a fost abordată fie integral, fie doar sub anumite aspecte în doctrină, încercându-se cristalizarea unor concepte specifice.

În concepţia clasică s-a arătat că unitatea de infracţiune există când activitatea făptuitorului realizează conţinutul unei singure infracţiuni. S-a explicat astfel că unitatea de infracţiune poate fi formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ori din mai multe acţiuni sau inacţiuni care, potrivit stării de fapt sau potrivit legii, constituie o singură infracţiune, pentru care se aplică o singură pedeapsă, sub aspect subiectiv existând o singura rezoluţie infracţională.

Considerându-se că este o caracterizare prea generală faptul că unitatea de infracţiune implică un singur conţinut de infracţiune, iar pluralitatea mai multe asemenea conţinuturi, s-a exemplificat că la infracţiunea continuată, deşi există o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la anumite intervale de timp, fiecare dintre ele putând constitui infracţiuni distincte, unitatea de rezoluţie este cea care dă caracterul de unitate, după cum, de exemplu, la infracţiunea de obicei, elementul care unifică pluritatea actelor este obiceiul sau deprinderea.

Cu privire la felurile unităţii infracţionale, doctrina distinge între unitatea naturala şi unitatea legală de infracţiune, unitatea naturală fiind rezultatul stării de fapt iar unitatea legală fiind rezultatul voinţei legiuitorului. De dată mai recentă, unitatea de infracţiune a fost tratată şi fară a se mai face în mod expres această distincţie.

Unitatea naturală de infracţiune, având la bază unitatea acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii, producând un singur rezultat şi fiind săvârşită cu o formă unică de vinovaţie - se prezintă sub trei forme: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.

Unitatea legală de infracţiune are la bază voinţa legiuitorului pentru că aparent există o pluritate de infracţiuni. Legiuitorul a înţeles să creeze o infracţiune unică din două sau mai multe acţiuni care ar putea constitui infracţiuni distincte, fie datorită legăturii existente între ele

în plan material, fie datorită legăturii subiective. Formele unităţii legale de infracţiune sunt următoarele:

- infracţiunea continuată;

- infracţiunea complexă;

- infracţiunea de obicei;

- infracţiunea progresivă.

In art. 41 alin. 2 al Codului penal se arată că infracţiunea este continuată când persoana săvârşeşte, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Aşadar, pentru existenţa infracţiunii continuate este necesar ca toate faptele să aibă conţinutul aceleiaşi infracţiuni, însă acestea împreună alcătuiesc prin voinţa legiuitorului, datorită unui element subiectiv comun aflat la baza tuturor, o singura infracţiune, o formă specifică de unitate infracţională.

Condiţiile trebuiesc întrunite cumulativ şi anume :

1. prima condiţie o constituie unitatea de rezoluţie infracţională şi se referă la liantul de ordin subiectiv care uneşte acţiunile sau inacţiunile săvârşite într-o anumită unitate infracţională făcând ca ele să-şi piardă statutul de infracţiuni independente şi, în acelaşi timp, constituie criteriul de deosebire a infracţiunii continuate de concursul de infractiuni.

Prin rezoluţie putem înţelege elementul subiectiv al infracţiunii intenţionate cu ambii săi factori: volitiv şi intelectiv. Aşadar, unitatea hotărârii infracţionale presupune reprezentarea, de la început, a activităţii materiale corespunzatoare laturii obiective a infracţiunii, ceea ce înseamnă că, în momentul luării hotărârii, autorul trebuie să fi avut imaginea concretă a faptului pe care îl va comite prin acţiuni sau inacţiuni repetate.Trebuie menţionat ca acestea nu duc la pierderea unicităţii de rezoluţie în cazul în care, în cursul desfăşurării activităţii infracţionale, intervine o schimbare a condiţiilor obiective care impun luarea unor măsuri pentru a face posibilă continuarea activităţii ilicite. Organele judiciare, pentru stabilirea unitătii de rezolutie, vor ţine seama de unitatea obiectului material asupra caruia s-a actionat, de locul comiterii actelor de partea vatămata prin activitatea infracţională, de identificarea mijloacelor ori modul de savarsire al actiunilor, precum şi de unitatea de scop sau de mobil de timp scurs între acţiunile componente ale activităţii infracţionale s.a.m.d.

Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu” Sibiu

Drept – ID Hunedoara

Anul 2