Funcționarul public

Notiunea de functionar public

Notiunea de functionar public a fost definite, pentru prima data in legislatia noastra, in Legea pentru Statutul functionarilor publici din 19 iunie 1923- unul din primele statute ale functionarilor publici din Europa - care, in art. 1 prevedea “Sunt functionari publici cetatenii romani, fara deosebire de sex, care indeplinesc un serviciu public permanent (civil si ecclesiastic) la stat, judet, comuna sau la institutiile al caror buget este supus aprobarii Parlamentului, Guvernului sau consiliilor judetene si comunale”.

Aceasta definitie a fost criticata atat de Prof. P. Negulescu, cat si de Conf. J. Vermeulen. Mai mult, in acelasi loc, Prof P. Negulescu, dand o alta definitie notiunii de functionar public, arata ca, “functionarii publici sunt acei cetateni care, fiind numiti de autoritatea competenta si investiti in mod legal cu atributele functiilor lor, presteaza in mod permanent o anumita activitate, ce nu este exclusive manuala, in scop de a face sa functioneze un serviciu public in schimbul unui salariu platit periodic”, iar Prof. A. Teodorescu sustinea ca “functionarul public este persoana care, in schimbul unei remuneratii indeplineste sau colaboreaza in mod permanent la indeplinirea unui serviciu public depinzand de autoritatea administrative a statului, judetelor sau comunelor”.

In literature de specialitate dinainte de Revolutia din Decembrie 1989, Conf. dr. A. Iorgovan definea notiunea de functionar de stat ca fiind ”persoana fizica care este investita in mod legal, prin actul de vointa unilaterala a unui organ de stat, cu sarcina indeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei functii de stat, in vederea realizarii competentei organului din structura careia face parte functia respective”.

Fiecare din aceste definitii are meritele si neajunsurile ei, darn u ne preocupam sa le analizam deoarece, desi este importanta nettiunea de functionar public, observam ca in Codul functionarilor publici aprobat prin Legea din 8 iunie 1940, modificat si republicat prin Legea pentru Codul functionarilor publici din 10 martie 1942, nici nu era data o asemenea definitie si, cu toate acestea, dupa cum se prevede in atr. 2, dispozitiile cuprinse in Partea I au fost aplicate tuturor functionarilor publici, iar dispozitiile cuprinse in Partea a II a au fost aplicate numai functionarilor administrative si functionarilor de specialitate, cu unele exceptii, cuprinse in art. 49 (functionarii publici de specialitate ce fac parte din diferite corpuri organizate, cum ar fi: membrii ordinului judecatoresc, membrii corpului ofiterilor si subofiterilor, membrii corpului medicilor, etc.) si in art. 199 (referentilor stagiari ai oficiilor de studii).

Pornind de la constanta ca persoana fizica ce ocupa, in conditiile legii, m functiune publica, este functionar public si de la prevederile constitutionale si legale cercetate, incercam sa desprindem cateva elemente care san e conduca la o definitie proprie. Astfel:

a) toate serviciile publice – organe ale administratiei publice centrale si locale (dar si celelalte organe ale statului care realizeaza sarcinile specifice puterii legislative si ale celei judecatoresti), institutiile publice si religiile autonome de interes public – sunt dotate, inca de la infiintare, cu functii publice, adica cu acele grupari de atributii, puteri si competente stabilite potrivit legii pentru realizarea sarcinilor specifice ale fiecarui serviciu public de catre persoanele fizice care ocupa, in conditiile legii, functia pblica respective;

b) pentru ca o persoana sa poate ocupa o functie publica este necesar ca aceasta sa fie cetatean roman. In acest sens, in art. 16 (3) din Constitutie se prevede ca functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de personae care au numai cetatenia romana si domiciliul in tara. Pe langa aceasta cerinta a Constitutiei, in diferite legi se cer si alte conditii, cum ar fi cu privire la varsta, studii, etc..

c) pentru a putea fi numit functionar public este necesar ca persoana respective sa aiba varsat de cel putin 18 ani impliniti, daca legea speciala nu cere alta varsta. De exemplu potrivit prevederilor art. 106 (4) din Legea administratiei pubice locale nr. 69/1991, prefectul si subprefectul trebuie sa aiba varsta de cel putin 30 ani;

d) unele acte normative cer ca persoana fizica ce urmeaza sa devina functionar public sa posede anumite studii – siperioare, liceale sau generale – iar altele cer o anumita pregatire de specialitate cum ar fi : de jurist, economist, medic, inginer, etc..Astefl, de exemplu, acelasi text ar articolului 106 (4) din Legea nr. 69/1991, la care ne-am referit, cere ca prefectul si subprefectul sa aiba studii superioare. Iar art. 51 din aceeasi lege cere ca secretarul comunelor, oraselor si subdiviziunilor administrative-teritoriale ale municipiilor sa aiba studii superioare juridice sau administrative, iar la comunele si orasele avnd sub 30 000 locuitori in functia de secretar pot fi numite si peroane care au alte studii superioare sau numai bacalaurealtul;

e) investirea intr-o functie publica se face pe baza de concurs ori ca urmare a alegerii;

f) persoana fizica ce ocupa o functie publica trebuie sa desfasoare o activitate continua si permanenta, evident cu respectarea programului de lucru al serviciului respective;

g) pentru activitatea depusa, persoana fizica are dreptul