Formarea statelor latino-americane, primele constituții

I. Razboiul pentru independență și formarea statelor latino-americane.

O particularitate a apriției coloniilor spaniole și portugheze în America constă în faptul, că acest proces a demarat la sfîrșitul secolului XV – începutul secolului XVI – în epoca medieval, dup ace spaniolul Juan Diaz de Solis descopera în 1516 estuarul fluviului Riode la Plata, iar Fernando Magellan străbate în anul 1520 pentru prima data strîmtoarea care de atunci îi poartă numele. Însă colonizarea de către spanioli a noilor ținuturi a fost inaugurată dupa întemeierea, în 1536, a orașului Santa Maria del Buen Aire (Buenos Aires).

Pămîntul în colonii era declara official proprietate a coroanei, însă de facto, din secolul al XVI-lea aparține colonizatorilor și bisericii catolice.

Administrația colonial, din punct de vedere istoric, în America Latină s-a format pe parcursul expansiunii teritoriale a Spaniei și Portugaliei. Timp de 300 de ani de dominație a Spaniei, în America s-a creat cel mai mare și puternic, de pe timpuri, imperiul colonial cu o structură social-etnică complex, cu o credință catolică și cu un sistem politicadministrativ centralizat.

În fruntea acestei piramide se aflî regele spaniol. În realitate, conducerea generală a politicii Spaniei în colonii era realizată de Camera comercială, din anul 1524 – de Consiliul pentru afacerilor Indiilor creat pe lîngă rege, primul organ central în istoria lumii specializat în administrația colonial. Acest Consiliu adoptă legi colonial, desemna în funcții responsabile superiori, exercita funcția de instanță superioară de apel pentru judecătoriile colonial.

Puterea superioară în America era promovată de viceregi, care prezentau coroana spaniolă. În colonii viceregilor le erau acordate toate onorurile, care i se revenea regelui spaniel.

Către sfîrșitul secolului XVIII în America Latină au fost fondate pentru viceregate: Spania, Nouă(Mexico), Noua Grenadă (Bogota), Peru (Iama), Rio de la Plata(Buenos Aires).

Viceregii comandau cu forțele armate, adoptau legile locale, dirijau cu administrația locală, consolida fondurile funciare și comunele indiene după stramutații spanioli, controlau incasarea impozitelor. Deci, atribuțiile viceregilor, într-adevăr, erau regale.

În coloniile, care aveau o importanță minoră pentru coroana spaniolă, erau numiți generali-capitani, care, la rîndul lor, se supuneau viceregelui, dar practic se bucurau de o independență administrativă și primeau directive nemijlocit din partea Consiliului pentru afacerile Indiiilor.

Spre finele secolului XIX au fost formate general-capitării în Cuatemala, Venesuela, Cile și Cuba. În rezultatul acestor divizări introduse artificial între viceregate și vicecapitanii vor deveni ca bază de demarare a frontierelor pentru statele independente ale Americii Latine.

Un rol important în administrarea coloniilor revenea organelor speciale administrativ-judiciare, formate pe lîngă viceregi și generali-capitanii – audiențele.

În provinciile, în care erau divizate coloniile, conducerea administrației, judecătoriilor, bisericii se realize de guvernatori, cărora, la rîndul său, se aflau în supunere correhidorii. În secolul XVIII pe lînga regii dinastiei Burbonilor întru centralizarea sistemului administrației de conducere în provincii se numeau intendenți și subdelegați.

Toți funcționarii superiori ai administrației coloniale din America Latină, inclusiv viceregii, erau ocupate mai ales de persoanele din rîndurile nobilimii spaniole, deplasați în colonii pentru un termen limitat (de obicei 3-6 ani). Aflarea în colonii un timp înddelungat a spaniolilor care întrețineau raporturi extraconjugale, se considera drept ,,imixtiunea sîngelui”.

Doar într-o singură verigă a administrației coloniale, în care avea accesul nobilimea locală, provenite din familiile vechi spaniole care au colonizat teritoriile Americii, se afla administrația citadină.

Un rol deosebit în administrația colonialăa Americii Latine îl exercita biserica catolică. Bulla papală din 1493 împuternicind regii spanioli de patrona biserică în colonii, de exemplu, dreptul de a numi în funcții clericale. Prin urmare biserica a devenit parte componentă a administrației coloniale. Ea aplica mijloacele sale specifice, duhovnicești, de influență asupra populației.

De menționat ca biserica a concentrat o treime din suprafețele arabile funciare, devenind un mare proprietar funciar.

Biserica devenise un gigant economic și avea posibilitatea, deseori, să intre în conflicte cu administrația colonială, pretinzînd independență în viața politică. În Paraguai, de exemplu, ordinul iezuiților a format o autonomie separată pentru lumea externă și pentru administrația colonială a statului, bazată pe munca obligatorie a indigenilor pe cîmpurile domeniilor bisericești – reducțiile. Aceasta era formațiune politică, specifică iezuiților, asemeni, statului lui Platon, care a durat mai mult de un secol.

Administrația colonială din America Latină, compusă din mai multe trepte, era neefectivă, coruptă, birocratizată.

Nici centralizarea strictă nu împiedica funcționarii din colonii, începînd cu viceregii și terminînd cu rehidorii din orașe, să se folosească de faptul că Spania se află la o departare considerabilă, conținînd astfel faradelegi.

Catre sfîrșitolul secolului XVIII, în legătură cu creșterea contradicțiilor dintre mitropolă și colonii, viceregatele și general-capităniile s-au transformat în cvasi-state specifice, care, în timp, au dobîndit existența politică independentă. Funcționarii din colonii se conduceau față de metropolă, de regulă: ,,mă supun, dar nu îndeplinesc,,.